~

       ● Monarhia engleză vrea şi untul şi banii de unt. Vrea monarhie, dar fără constrângerile monarhiei. Se afişează ca oameni normali, discută, râd, sunt fireşti, dar în acelaşi timp ar vrea să rămână în continuare monarhi. Contradicţie comic absurdă. Ori sunt normali, şi renunţă prompt la monarhie, ori sunt monarhi, castă aristocrată, şi atunci se poartă după constrângerile stupide ale monarhiei, ale superiorităţii implicite…
        Am văzut acelaşi lucru cu vedetele ‘rock’. Au jucat decenii jocul ‘satanist’ pentru infantili, pentru a deveni la bătrâneţe respectuoase cu religia, scriind memorii în care trec bătrânele strada. Acest fel de a fi un lucru şi contrariul său, înscriind pe ambele tabele – bani şi morală, putere şi morală – e obscenul clasic. Şi e viu de decenii. Am văzut prostituate – profesie simpatică şi autentică, să nu ne înşelăm – care vor să fie respectate (piesa lui Sartre, Târfa cu respect, nu e departe) şi dau în judecată cu seriozitate. Comici care vor să fie recunoscuţi ca reflexivi. Circari care nu mai vor să audă pusă în context peiorativ vocabula ‘circ’ etc. Dorinţa disperată de a fi simultan un lucru şi contrariul său, rău şi bun, bolnav şi sănătos, cald şi rece, ulei şi apă, înăuntru şi în afară.
        Oamenii nu au aerul că mai văd contradicţii, prin dunga timpului. Spun, extatic-caragialesc, privind monarhi amestecându-se în mulţime ‘Uite-i ce drăguţi sunt’ şi par flataţi că aparenţele le seamănă. Că susul e jos, rămânând sus. Că publicul e privat şi privatul e public, că puterea e a elitei şi a tuturor, într-un mod de o simultaneitate misterioasă pe care urmează să şi-l lămurească ulterior. Monarhie şi republică, elită şi popor, uzurpator-legitim, sărac-bogat, autentic-fals şi celelalte, totul adunat şi împărţit la doi, ca un gulaş livrat pe farfurie. Da. Însă nu. Şi apoi, poate.
        Un refren de confuzie a genurilor e semn de ce anume?
        Am mers odată într-un tramvai bucureştean şi am auzit spunându-se: ‘Vine ăla mare’. Vehiculul nu era aglomerat, plutea o torpoare intimă înăuntru. Toată lumea, aşezată pe scaune, a răspuns aprobând din cap cu resemnare, şi s-a lăsat tăcere. Mi-a trebuit timp să-mi dau seama despre ce vorbeau: despre cutremur. Trăiseră trauma din 1977 şi de atunci ‘Ăla Mare’ era cutremurul care vine ciclic şi, în Bucureşti, e aşteptat. Vorba obţinuse un întreg tramvai în asentiment general.
        Contradicţia nu mai e acceptată, văzută, în ‘morfologia culturii’. Dacă ai o derivă pe lucruri de claritate şi evidenţă, ceva anunţă poate ciocnire, scurtcircuit, clear cut.
        Călugării mai caută semne drăgălaşe în aerul timpului.

       ● Ce e frumos la A.P. e ‘scepticismul antropologic’, dispreţuirea egoului, neîncrederea profundă în om. Umilitatea… surâzătoare, vulnerabilul, de acolo farmecul fiinţei lui şi latura religioasă. Fiindcă persoana e fermecătoare – dar prin tristeţi, prin jumătăţi de surâsuri. Când nu e falstaffian, îţi vine să-l îmbrăţişezi. Uite un tip, îţi spui, care nu bate câmpii, care ‘a înţeles’ – ce a înţeles? Că temeliile sunt şubrede. Nimic din ce face public nu e mai presus de asta. Şi imediat ce arată că ştie ceva te adoarme. Fiindcă nu asta e partea lui autentică. L-am văzut făcând lucruri atât de groaznice, executând dezolat-acru oameni în texte scurte, foşti prieteni, dând rapid detalii infamante, purtându-se urât la despărţiri, ca absolut oricare ins de la colţ de stradă, şi ştiu că nu acolo e virtutea lui esenţială.
        A.P., insul lui ‘Pe de altă parte…’; ‘intervalul’ l-a distrus pe omul ăsta, l-a coborât în regula comună, e nicăieri. Exact ce-i plăcea lui R.C. îl distruge: neant cu poante.
        (Macron cu ‘En même temps’, de care râde Finkielkraut. Cineva l-a văzut vorbind trei ore fără să spună absolut nimic, cu un talent se pare impresionant. Nu ştiai la sfârşit să spui despre ce, dar erai fermecat.)

       ● Descarci înfrigurat o revistă în format pdf pe ecranul calculatorului. Te interesează în cel mai înalt grad, e colosal de important ce e acolo. N-o citeşti imediat, ceva s-a ivit şi ţi-a abătut interesul, orele trec. Zilele. O regăseşti după câteva săptămâni. Deschizi, citeşti sumarul, derulezi… Zero. Nici cel mai mic interes. Cu un oftat, închizi şi o ştergi din arhivă. E aceeaşi revistă, tu, acelaşi ins. Ce se întâmplă?
        Se întâmplă nu vreun lucru mare, s-a strecurat între ele timpul. Pe cer trece o pasăre; aceste detalii.

Reclame

~ de soirs pe 11 iunie 2018.

Un răspuns to “~”

  1. Cei care s-au remarcat avînd ceva, fac obsesie din a avea, vor vrea mereu și ceea ce n-au obținut î ncă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s