~

       ● De ce e cu totul dificil de fixat în legislaţie obligativitatea pronumelor alternative pentru transsexuali (72 de pronume, sau nu mai ştiu exact câte, alternativă la ‘el’ şi ‘ea’).
       Poţi cenzura orice sub lege, fiecare civilizaţie are cuvintele ei tabu. Dar, dacă poţi interzice un cuvânt negativ, nu la fel poţi forţa folosirea unuia pozitiv. În primul caz am o nişă, mă pot ascunde, pot rosti mens rea în singurătate sau între prieteni cuvântul cenzurat, ce insanităţi doresc, mă simt încă liber în raport cu legislatorul abuziv – stat, societate. De aceea s-a putut supravieţui în comunism sau nazism. În cazul al doilea, al impoziţiei, sunt obligat nu să nu fac ceva, ci să fac, să rostesc. Legea îmi intră în gânduri, unic teritoriu (‘die Gedanken sind frei’) de neviolat.
       În particular, poate că aş folosi cu plăcere pronumele care îmi sunt cerute. Dacă mi se explică prietenos situaţia. Pot numi un transsexual cu ce pronume doreşte, pe parcursul celor câteva minute sau ore cât durează conversaţia noastră. Fiindcă îl stimez sau îmi place acel om, sau fiindcă am compasiune, sau detest să mă cert, sau mi-e simpatic sau am o zi bună. E la alegerea mea, o cauţiune relativă, voi delibera. Dar e cu totul altceva să folosească legea împotriva mea pentru ca eu să-i validez proiecţia pronominală transgender, în afara căreia se simte jignit. (Jignirea – iar nu calomnia – nu e un argument juridic şi nu face jurisprudenţă – toţi suntem jigniţi de absolut orice pe lume, parcelele de jignire nu sunt comparabile – unul fiindcă ar fi evreu, altul arab, nazist, supraponderal, scund, urât, bolnav, bătrân etc., sunt parcele de suferinţă incomensurabile. Nimeni n-a contabilizat vreodată, de pildă, povara urâţilor. Se poate închipui suferinţă morală mai mare decât să-ţi vezi zilnic în oglindă chipul dizarmonic, neplăcut, hidos poate? În fiecare zi această pedeapsă, fără sfârşit? Ai schimba bucuros cu orice altă discriminare imaginabilă…)
       Cenzura e mai simplă, e ablaţiune sanitară. Îndepărtezi ceva, retragi, produci un gol, o absenţă în lexic sau discurs. În al doilea caz adaugi, forţezi un conţinut, o excrescenţă. Legislaţia nu-ţi poate spune ce sunt cuvintele, nu se poate ca unii oameni să aibă dreptul să determine ce limbaj vor folosi alţii. E un lucru să-i hotărăşti cuiva ce nu poate spune (vezi legislaţia privind negarea Holocaustului, din unele ţări). Şi încă discutabil foarte. E cu totul altceva să ceri oamenilor să folosească obligatoriu anumite cuvinte când îşi exprimă ideile. Prima oară ţi se cere să fii bun, în numele curtoaziei elementare – e un caz de morală. A doua oară, bunătatea e o scuză pentru a exercita un control asupra a ceea ce oamenii gândesc sau verbalizează – e un caz de conştiinţă. Poţi legifera moral negativul, dar nu şi pozitivul (toate legile morale de tip decalog sunt negaţii: ‘Să nu’ semnalează o graniţă nu interiorul unui teritoriu). Nu-mi poţi legifera conştiinţa (gândurile), e un demers absurd, ci doar actele (ceea ce e limitat sub acţiune).
       Probabil că bunătatea e cea mai importantă valoare pentru indivizi. Nu ştiu. Nu şi pentru societăţi sau comunitate. Există o valoare mai mare decât bunătatea atunci când faci societate: adevărul. Fără valoarea adevărului, lăsaţi la discreţia bunătăţii doar, ne ucidem între noi destul de rapid, ineluctabil. Bunătatea e o valoare relativă (capriciu şi hazard), adevărul o valoare verificabilă şi deci probabilă în absolut: ai un corp (nu, nu e posibil să nu ai unul) şi ai dreptul ca el să nu-ţi fie maltratat, proprietatea ta se întinde până aici (nu, nu e posibil să se întindă şi până acolo, şi până aici simultan), ochii tăi sunt albaştri, doi şi cu doi fac patru.
       Cuvintele trebuie lăsate libere într-o societate nu pentru că suntem buni, ci fiindcă cu ajutorul lor putem identifica problemele, negativul, şi găsi prompt soluţii. Niciun progres dialectic nu e posibil altfel. Edulcorezi? – militezi imediat pentru regres, cazi în cel mai neaşteptat reacţionarism. E nevoie de negativ în societate la fel pe cât e nevoie în literatură sau arte, iar negativul trebuie numit cu numele său.
       Nu numai pentru că e misterios şi fascinant, vreau să spun…

       ● Cele două categorii ale eroticului detectabile în proză: eroto-porn şi eroto-sirop.
       Autorii femei rămân credincioşi eroto-siropului, în vreme ce bărbaţii trec direct la eroto-porn, neînţelegând de ce ar trebui să piardă timpul.
       Eroto-siropul: personajul femeie e atât de interesant pentru partener, încât acesta nu-şi mai revine contemplându-l. Nu mai pridideşte, oprindu-se periodic din tot ce face, să suspine fascinat şi să o admire, adresându-i complimente care îl uluiesc şi pe el prin cuprindere. – Eroto-pornul: cei doi sunt două genitalii.
       Eroto-banalul, radicala banalitate a sexului, ultima iluzie în societăţile noastre, sau în toate astea – nicăieri.

       ● Scriitorul, tipul care te ajută să vezi realitatea din nou.
       Că eşti viu şi totodată prins în capcană. Te face să vezi asta – again. And again. Şi acea imensă solidaritate, fără legătură cu povestea propriu-zisă, care se naşte între el şi tine.

Reclame

~ de soirs pe 15 iulie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s