~

       ● Pentru majoritatea scriitorilor şi gânditorilor, morala e sărutul morţii. N-ar trebui să intre în acest teritoriu blestemat, rezervat bunilor mediocri, celor muncitori, cumularzi şi cuminţi dar fără sclipire. Pentru aceştia din urmă, e cât se poate de normal că morala e ultimul recurs dacă vor să rămână totuşi cu ceva – eseu, proză edificatoare – în republica literelor, să aibă câteva cotoare de cărţi acolo. Îi poţi înţelege. De asemeni pentru pedagogi, profi, funcţionari culturali, toţi aceşti oameni de infrastructură care-ţi fac viaţa mai suportabilă când nu ţi-o distrug.
       Pentru ceilalţi, rămâne doar etica (morala personală, nu cea publică, morala întoarsă spre interior); adică ameninţarea permanentă a demonului propriu. E tot ce-i poate apropia mai mult, în viaţa lor, de ‘morală’. Torturaţii, demonizaţii. Dostoievski.
       Dacă ar fi să dau un ‘sfat’ cuiva ispitit de teritoriul moralist, n-aş mai avea glas, i-aş şopti doar: Fugi, prietene. Ia-o pe-aici, fă la dreapta şi pierde-te-n mulţime. Poate există în tine ceva unic, ireductibil; poate chiar geniu. Fugi acum. Nu te lăsa convocat la manifestaţii, uită analizele CNN şi MSNBC, eseurile de istorie în care autorul are o teză. Fugi cât poţi mai departe de cuşca mediocrităţii, în care viaţa e cititul şi prizatul de comunicate, de lumea celor care nu-au-o-altă-opţiune.
       Cineva intrat într-o comă de doi ani se trezeşte în fine, repus pe picioare. Sistematic, cea mai mare uimire a sa, deschizând televizorul, va fi sentimentul că în tot acest timp nu a pierdut nimic. Ar fi putut sta şi douăzeci de ani, nimic nu s-ar fi întâmplat în mod real, nicio ştire, niciun eveniment nu ar fi avut loc cu adevărat. E o revelaţie dureroasă. Se întreabă cât timp va fi pierdut aşa, în cealaltă comă: a vieţii. Morala a fost imperiul comatos al vieţii, urechea plecată la fereastră pe zgomotul şi superficiile ei, chibiţatul din tribună, ţinând pumnii, la un meci care are loc fără tine. Şi îşi dă seama că poate nu mai are în faţă alţi douăzeci de ani.
       În corespondenţa lui Capote, dusă până prin 1982, ce uimeşte e că realitatea nu există. Şi totuşi s-au ‘întâmplat’ lucruri: a fost asasinat Kennedy, a fost Vietnamul etc. Nicăieri nu există asta, nicăieri aceste lucruri nu atârnă, nu au alocată mai multă pasiune decât un căscat; de fapt sunt ignorate cu totul. Era prin Italia, prin Grecia, prin Franţa – atunci era mai ieftin să stai în Europa, pe malul mării -, scria, revenea în New York, pleca iar, trambalând după el zeci de bagaje, amoruri, o pisică… O citeşti cu delicii. E o lume. Sau imaginează-ţi, de pildă, că după Revoluţie ai fi intrat într-o comă de aproape treizeci de ani, trezindu-te abia acum, în 2018. Fii sincer, fii crud de sincer: ce ai fi pierdut cu adevărat?
       Dă-ţi o şansă. Cine ştie, poate că eşti cineva.

       ● Nevasta unui tip e violată. Dramă. Cuplul e pus la încercare. Să reclame la poliţie violatorul, dezvăluind în felul ăsta totul familiei, vecinilor, lumii? Apăsare, frământări teribile etc. Optează în cele din urmă pentru tăcere.
       În mai puţin de două luni, nevasta divorţează de el şi se mărită cu violatorul.

       ● Avantajul în muzeele de artă contemporană: nu e niciodată nimeni. Te poţi poza, poţi face piruete, dansa. Când nu există grupuri de ‘turişti’, sunt locurile cele mai simpatice dintr-un oraş, ca malurile singuratice ale anumitor râuri.

Reclame

~ de soirs pe 30 iulie 2018.

5 răspunsuri to “~”

  1. A doua tema a postarii duce cu gandul la Godard – „Le mépris”. Prima tema pare cu mult mai complicata – „arta pentru arta” sau scriitorul fara ideologie – mai poate convinge pe cineva teza? In timp ce Capote ignora in corespondenta diverse teme politice, viata lui cotidiana era cu siguranta impregnata de gesturi politice mai mult sau mai putin inconstiente (libertatea de a se asuma public ca homosexual a depins de un context politic, accesul la droguri, mobilitatea sociala la care a avut acces etc).

  2. Vă urmăresc de multă vreme, cu pauze incluse, dar aceasta e cea mai ciudată postare pe care o citesc. Trebuie să mă gândesc, pe mine, mi.

  3. O curiozitate: in functie de ce criterii cenzurati comentariile cititorilor?

    • De niciunul. In afara capriciului netului, care mi le arata cand vrea, si, poate, a plictisului. (De pilda, ‘lauda’ ostentativa.) Dar cred ca e rar.

  4. Imi place ideea asta ultima: sa traiesti in afara evenimentului si sa nu pierzi, totusi, nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s