~

       ● Yann Moix: ´Pe internet mi se cere moartea, pe stradă mi se cere un autograf’.
       M-aş feri să cred că realul e aici superior virtualului. Nu şi dacă ceea ce te interesează e adevărul.
       Spre dezamăgirea generală poate, adevărul se află pe detestabilul net, la existenţele situate sub drapaj: acolo ai dezvăluirea, striptease-ul final al receptării. Un ins îţi adresează o injurie în virtual; întâlnindu-l în real, e politicos, afabil, mai degrabă cald, obrajii îi sunt în flăcări, vrea să facă ceva pentru tine. A ţinut întotdeauna la persoana ta şi n-a ştiut cum să ţi-o spună. De altfel ţi-a spus-o de câteva ori, ai băgat oare de seamă? Ceea ce-l supără la tine nu e nici pe departe mai important decât ce admiră.
       Însă, întors la tastatură, doctorul Jekyll îi cedează din nou locul domnului Hyde. Schizoidie? Deloc. (Tema Jekyll-Hyde n-a fost niciodată asta). Dacă se întâmplă, e fiindcă cel din urmă e delegat să rostească adevărul, să verbalizeze partea nespusă din el care îl apropie de completitudine, de concatenaţie, de întreg. Oamenii încep inexorabil să se urască dacă nu pot spune până la capăt ce gândesc; Hyde e agentul sănătăţii mintale.
       Pur şi simplu oamenii n-au arătat niciodată bine… Dacă puneau un front, o faţadă în toate timpurile, era fiindcă epocile lor nu le-au oferit o disimulare; erau nefericiţi. Aşezându-le acum wildean o mască pe chip, au fost ei înşişi, şi tema Măştii ca depozitar de adevăr a devenit azi esenţială pentru a ne explica timpul.
       Scriitorii de pildă n-au fost înşelaţi niciodată de asta. Să zicem cei din XIX-XX, epoca de aur a romanului. Mergeau la o semnare de carte, la ‘întâlniri cu cititorii’, ritualurile la care erau obligaţi de editori, doar ca să agaţe femei sau să bea, realmente nu exista altă motivaţie să faci asta într-un orăşel necunoscut. Seara în hotel – e dezastru. Un scriitor care să creadă în cititorii săi e pur şi simplu imbecil fără speranţă, chiar la un nivel sub-elementar. Există Cititorul Ideal, asta ar trebui să fie de ajuns. De obicei, proiecţia cititorului ideal e fie într-o persoană apropiată deja, fie în viitor, fie în posteritatea îndepărtată, fie în altă ţară sau cultură, fie într-un procent minuscul dintre cei de azi, minuscul spre evanescent, fie în vis, fie în toate la un loc – oriunde, numai în realitatea tangibilă nu. Ei ştiu prea bine că tirajele sunt făcute de mediocri inofensivi, profe de liceu şi adolescenţi. Scriu pentru un număr infim de persoane, situate aiurea, în alt timp sau şi mai bine încă, nicăieri. Cultul Posterităţii n-a însemnat în realitate decât asta, pretextul pentru abstragerea din timpul tău fără a ofensa cu adevărat pe nimeni. Nu văd de ce li s-ar cere scriitorilor să se înşele chiar ei asupra naturii umane.
       Paradoxul receptării e că nimeni nu scrie pentru nimeni şi totuşi cititorul real apare, dintr-un nor roz de imponderabile.
       În locul lui Moix, aş fi mefient abia cu timidul care îţi cere un selfie, un autograf. E lipsit de orice interes să-l asculţi pe politicosul Dr. Jekyll.
       Ambele părţi încetează acum să mai mintă: una ar vrea să nu fie aici (posteritate), cealaltă ar vrea să nu fii tu aici (moarte) şi să-ţi arunce ‘cele 4 adevăruri’ de la obraz, adăugând că nu e mare lucru ce scrii şi că ar putea-o face el însuşi.
       Unii, în viitor; alţii – nenăscuţi încă. Suntem pe poziţii oneste.

       ● ‘Rebelul era înainte un om din popor care voia să-l şocheze pe burghez; acum e un burghez care vrea să şocheze poporul’ (Pascal Bruckner, La tyrannie de la penitence).
       Nimeni nu va vota, nimeni nu va mai crede în nimic până nu se epuizează întreaga comedie. Eşafodaje oligarhice întregi, surpate; decenii. Good luck.

       ● Povestea David vs. Goliat mi se pare mai degrabă oribilă. Un tânăr care, în loc să-l înfrunte pe campionul de o statură impunătoare din tabăra inamică, venind în faţa lui şi începând lupta aşa cum prevedeau regulile războiului, scoate o praştie şi îi lansează o piatră de la câteva zeci de metri. David e chiar banala întruchipare a laşităţii, a înfruntării prin tertip abil, şi e destul de uimitor că e livrat până azi ca exemplu de luptă dreaptă a celui mai mic şi minoritar contra celui opresiv şi mare.
       Curajul pare a surveni din puterea unei pietre de a nimeri ceva mare.

Reclame

~ de soirs pe 14 august 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s