~

       ● Criteriile celorlalţi:
       – instrucţie
       – carieră, recunoaştere
       – proprietate
       – căsătorie & copii
       – bani
       – moarte.
       Unul singur ratat în societate, şi suntem prăjiţi.
       Criteriile noastre:
       – fete, amici
       – filme bune; meh, ceva cărţi
       – cheltuit bani – vacanţe, chestii exotice, hobby-uri, călătorii
       – excitante, tutun, băuturi, euforice & narcotice
       – ceva meditaţie pe o insulă, la bătrâneţe, plimbări pe plajă, tipe tinere alături
       – răspunsuri metafizice
       – să nu rămânem singuri (am bifat căsuţa ‘copii’?)
       – să nu suferim
       – să nu murim.
       Oricâte bifate – suntem nefericiţi.
       Prin comparaţie, îngustimea onestă a celorlalţi.

       ● Există pe lume – cum a apărut? – sentimentul acesta ciudat: că e ceva de aflat. Că există un cod care trebuie spart, undeva, şi că odată spart lucrurile vor fi înţelese.
       E ceva nou, nu ştiu de unde venit.
       Întrebarea ‘Care e secretul’ în interviurile cu scriitori era de negăsit înainte. Citeşti: hai spune, există un secret, nu-i aşa? Altfel tu eşti la fel ca noi, de fapt nu e mare lucru cu tine, cu cărţile, cu tablourile, cu muzica, arhitectura, blabla.
       Reducerea realităţii la un Cod al ei care trebuie spart, atâta tot, şi atunci toate curg, e ceva derutant. În prelungirea folclorului triumfalist corporat, de reclamă tv, unde zâmbeşti larg, aluneci pe skateboard şi ai o cola în mână. Toţi foarte speciali dar fără să aibă ceva special, baletând prin lume cu întrebarea ‘care e secretul’, dacă a spart cineva codul şi, în caz că l-a spart, cât mai durează până dă share.
       Unduirea luminii pe sticla ferestrei, într-o zi însorită. Aceste bucurii sedentare.
       Nu merită să existe decât ceea ce durează. Regret.

       ● O tipă în New York Times: ‘Revistele sunt moarte’ – săptămânale, lunare, tot.
       O mulţime de lucruri par să ‘moară’, în ultimul deceniu – murind pe bune dar rezistând încă, deşi murind totuşi. Numai anunţuri de moarte, numai ferpare culturale peste tot. (Sau negaţionismul: nu, nu moare nimic, totul e mirific.) Timpurile se văd sumbre pentru că sunt într-adevăr? Sau fiindcă înregistrăm noi panicaţi o paranteză culturală, după care ar veni un lansaj în efervescenţă deceniile viitoare, vreun reviriment creativ? E clar că suntem un fel de maşină nouă care merge pe roţile vechi – presă tipărită etc. Dar e suportabil, dacă ai şti că urmează ceva.
       De pildă litania ‘Nu se mai citeşte’, a reacţionarilor.
       Da, nu se mai citeşte. Da, în 20 de ani vor rămâne 2 edituri-butic în fiecare ţară, bătându-se pentru tiraje de 2.000. Cultura de masă a ţinut 100 de ani, reintrăm în epoca cultură-de-mănăstire. Când ai să întâlneşti pe stradă un tip cultivat îţi vei face un selfie cu el.
       Lotul lecturii se restrânge – ei şi. Suntem ultimii tipi care au făcut-o.
       Exaltarea de a fi printre ultimii care – ceva. Nu importă ce. Orgoliul, promoţiunea. Calmul. Respiră puţin.
       Suntem ultimii care.

Reclame

~ de soirs pe 23 august 2018.

4 răspunsuri to “~”

  1. Textul asta […]!

  2. Suntem ultimii care … nu ne pierdem speranta. Deznadejdea inseamna moartea omului. | Întrebarea ‘Care e secretul’ … Taina se astepta cu rabdare pana la final.

  3. Criteriile noastre și ale celorlalți… So wrong, both of them…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s