~

       ● Negri imitându-i pe albi, pe foştii albi dominatori, suprematişti sau ‘răi’, în pop culture. Personaje feminine din filme care cred că ideea e să arate că ‘bat’ bărbaţi (de 3 ori cât ele) prin baruri, vorbesc grosier sau eructează. Când nu-i pălmuiesc (palma care nu vine niciodată înapoi) sau nu le varsă cafeaua ori paharul de vin pe pantaloni, ca în clişeul etern al scenei de restaurant. Homosexuali care îi imită pe hetero. Transgenderi care n-au nicio cultură specifică, un fel de a fi propriu, ci sunt doar straights cu haine diferite. N-ar fi de mirare să ni se prezinte curând, surâzător, un Ku Klux Klan cu negri.
       Asta e tot? Asta e, în naraţiunea hegeliană dominanţi-dominaţi, tot ce ştie fostul sclav să facă astăzi, un imitatio al fostului stăpân? Ce s-a întâmplat cu construcţia unei societăţi de egali? E absurd, evreii n-au devenit după Auschwitz nazişti – au construit o democraţie. Dacă emanciparea se confundă cu mimetismul pentru foştii stăpâni, ca în imaginarul PC al pop culture, e grav dar mai ales, pentru noi, destul de indigent şi de jalnic.
       Ce lipseşte pare să fie o filozofie funcţionalistă pentru construcţie. Am avut o teorie doar pentru etapa Acuzării, a contestaţiei, şi lipsa asta se simte. (În fapt, după French Theory, din care am încropit multiculturalismul şi politicile identitare, noi, stânga, nu mai avem nimic – mai precis, 40 de ani de nimic.) Nu avem naraţiunea alternativă, theoria şi praxis, care să mute din loc lucrurile spre următoarea secvenţă a construcţiei. Victimele îşi trăiesc emanciparea din imitarea opresorilor, iar asta, pe lângă ruşinea pe care o constituie un vid umplut cu lexicul şi imaginarul traumatic al propriului tău violator, nu poate să nu compromită până la urmă lupta însăşi. Sensul progresismului fusese să aducă un – ţineţi-vă bine – progres. Lupta de emancipare nu poate fi la nesfârşit copilul care n-a crescut niciodată.
       Inventarea unei secţiuni noi la Oscar, pentru a lua şi filmele black activiste, dar slabe estetic, un premiu? ‘Centralizarea’ (aducerea minoritarului în centrul atenţiei) ideologică a personajelor în filme, cu deprecierea majoritarului – îndeobşte un alb rudimentar şi vag idiot, rasist, infantilizat sau mediocru etc.? Deghizarea activismului în cinema? Deghizarea activismului în literatură? Nu pare un drum ideal. În ritmul ăsta o să se întâmple ca în comunism: o idee bună, dar bine că s-a terminat. În lipsa unei noi Teorii, lucrurile nu arată deloc minunat.
       Se simte deja în aer, faţă de discursul victimar, o sastiseală care mai are puţin până la furie surdă şi răbufnire.
       După toate schimbările şi drepturile ne spuneţi sobru că de fapt nu s-a schimbat nimic, e la fel ca în anii ’60-70 ai luptei pentru drepturi civile a lui Martin Luther King, exact la fel, ca atunci când eraţi reduşi la ocuparea locurilor din spate în autobuze? Nimic nu s-a schimbat, serios? Trump e Hitler, ‘orange Hitler’ şi albii sunt ‘suprematişti albi’? Toţi liderii mărunţi sau bizari tip Putin, Erdogan, Orban sunt dictatori, deşi aleşi de popoarele acelea în scrutine libere? Şi toate democraţiile cu lideri inediţi prin Italia, Grecia, Austria etc. sunt ‘tirania majorităţii’ şi gloată şi prilej de citate nazale din Tocqueville? Şi dacă scrii un tweet inadecvat îţi pierzi contractul de confirmare pe post (tenure) de prof într-o universitate? Şi orice ‘naţional înseamnă război’ – chiar şi cel din Israel sau din naţiunile tinere? Şi jurnalişti tip Bob Woodward trăiesc în presă o Watergate rediviva? Şi naraţiunea de tip Război rece are un comeback vesel, post-sovietologic varianta senilă, în editoriale din New York Times şi Washington Post, la 30 de ani după? Şi totul e analogism grob – ‘rezistenţă’ după Rezistenţa franceză, ‘nazişti’ pentru albi, ‘lagăre de concentrare’ pentru graniţe administrative? Şi imigranţii sunt refugiaţi? Şi fetele albe din Germania care n-ar dori să fie violate de imigranţi trebuie să aibă un pic mai multă grijă la vestimentaţia lor? Şi islamul e religia păcii, şi Rushdie e islamofob? Serios? În toată seriozitatea, aceasta e naraţiunea, articularea, tipologia pentru discursul timpului?…
       Un amestec de incomprehensiune, umilinţă, silă şi sastiseală se insinuează treptat în atmosfera generală.
       Trump et Co. nu sunt decât un simptom al unei mari volte-faţă pe care societăţile occidentale se pregătesc să o facă. Şi nu e în întregime din vina lor. Au avut toată bunăvoinţa, şi-au urât portretul cât au putut de mult. Dar n-am ştiut să conducem lupta. N-am ştiut să găsim un sequitur pentru etapa urii de sine, spre o construcţie nouă, pozitivă pentru conştiinţă şi inclusivă cu adevărat. Am ignorat latura socială şi economică (cine mai vorbeşte de economie, de clase sociale reale?) pentru cea ‘societală’ – multiculturalism şi naraţiunea Acuzării. Am pierdut în luptă statutul politic, funcţia ideologică operatorie. Vanitatea are o limită, la un moment dat te plictiseşti până şi de minunata ta figură şi îndreptăţire de sine. Şi contrariul ei, ura de sine, pare să aibă o limită şi un timp al dezumflării totale, în Vest.
       Nu ştiu, în toată onestitatea, când vom mai prinde o asemenea ocazie în societăţile noastre. Pe aceasta am ratat-o.

       ● Scriitorii, în Occident, tot mai pauperi. În Francia: ‘cifra de afaceri’ a editurilor, în scădere constantă cu aproape 2% pe an.
       Se spune: 21% dintre scriitori trăiesc din scrisul lor (analiză de anul ăsta). Au adăugat însă totul pentru a obţine procentul: slujbe adiacente cu condeiul, articole, cronici, posturi de redactori la edituri etc., ar fi adăugat şi ‘scriitorii de vagoane’, dacă activitatea notării cu creta a unui număr pe un vehicul de transport feroviar ar mai exista. În mod real? Doar în jur de 5% trăiesc din vânzarea de literatură. Procent, să zicem, relativ feroce.
       Evident toţi editorii urăsc cifra şi o ascund cât pot, desfăşurând pelerine de scuze foarte pertinente.
       E iarnă, vrei să te îmbraci şi la uşa editurii ţi se oferă un bikini. Deşi eşti întâmplător creatorul întregii colecţii vestimentare. Toată lumea trăieşte într-o editură, de la PDG la portar, din substanţa scriitorului; cu excepţia lui însuşi.
       E o disimetrie între crizele de civilizaţie şi cele economice. Sunt, în mare, 2 sau 3 crize economice pe secol. Dar o criză de civilizaţie inserează şi amplifică ceea ce nu a mai apărut de secole, şi totul devine secundar faţă de asta.
       Scriitorii sunt ceea ce sunt, jefuitori de morminte.

       ● Clerul din Europa Centrală – bogat, acum, cam ca în Franţa Vechiului regim. A ajuns la categoria domenii-seniorii-castele.

Reclame

~ de soirs pe 7 septembrie 2018.

Un răspuns to “~”

  1. Da. Toamnă. Iarăși.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s