~

       ● Cioran era prieten cu Paulhan. Paulhan era prieten la toartă cu Drieu. Îţi poţi închipui ce cercuri drăgălaşe cunoşteau. Şi totuşi, împreună cu Paulhan încearcă să-l salveze pe Fondane, ducându-se amândoi la biroul de Kommandantur din Paris. Cioran risca atunci totul, nu avea cetăţenie, ca metec putea fi deportat imediat. Află acolo că Fondane nu fusese arestat de nemţi ci de autorităţile franceze, o ia de la capăt etc. şi chiar obţine eliberarea lui Fondane din Drancy, care refuză să plece fără sora lui şi ajunge astfel în ultimul transport către Auschwitz. Dar acelaşi Cioran era prieten cu acest Paulhan, care era la toartă cu Drieu, care era la toartă cu Brasillach, Lucien Combelle şi Céline. Oamenii ăştia îşi vorbesc şi după Eliberare. Rămân perfect prieteni. Înainte, cei de dreapta îi salvaseră pe cei de stânga în timpul nazismului, oferindu-le protecţie sau slujbe (cazul Drieu-Sartre, spre a nu pomeni nimic de Malraux, cu ‘rezistenţa’ lui de după debarcarea din Normandia). Acum, cei de stânga erau liberi, iar cei de dreapta, colaboraţionişti, erau în închisori şi lagăre. Şi continuau să se vadă. Numai Aragon se ceartă cu Drieu, dar pe motivaţii personale. Război, deci, Ocupaţie, colaboraţionism, milioane de morţi, lagăre de concentrare, una dintre cele mai redutabile catastrofe ale umanităţii. Şi totuşi prieteniile nu se rup.
       Numai în Valahia există mirarea că Sebastian era prieten cu Eliade, Cioran cu Belu Zilber. Ne întrebăm, ca acel englez care, în jurnalul lui Sebastian, e surprins să vadă prieteni de extremă stângă şi extremă dreaptă la aceeaşi masă de cafenea, petrecând foarte bine – ne întrebăm dacă o grupare, ajunsă la putere, n-ar fi vârât-o pe cealaltă în închisoare.

       ● (O necunoscută românească – prietenia lui C. cu Marga Barbu. M.B. era ‘genul său’ de femeie (asemănarea cu Friedgard Schulte), oacheşă, cu nurii la vedere, inteligentă şi de temperament jovial. Dar era imposibil ca M. Lovinescu sau Sanda Stolojan să nu-l fi prevenit că soţul ei – al cărui grobianism stilistic şi literar nu se putea să-l aprecieze – e unul dintre membrii ‘grupării’ literare celei mai detestabile din România, cea apropiată puterii. C. nu era un naiv. M.B. a jucat oare rolul de curier pentru Noica şi ceilalţi prieteni, scoţând în Occident ce nu se putea scoate, transferându-i lucruri fratelui lui de la Sibiu? Actriţă de succes popular, ieşind constant în Occident pentru filmări şi îngăduindu-şi oricând o escală la Paris, fluentă în franceză şi germană, nu e de mirare ca Marga B. să fi fost toate astea şi poate ceva în plus. Oricum, Cioran o pomeneşte de câteva ori în jurnal (am vorbit cu M.B., M.B. îmi scrie că…) pe secvenţe destul de lungi şi-i menţionează vizitele într-un ton alb. Lui Cioran nu-i plăcea nici Preda – îl găsea supraevaluat şi cu totul minor, cu o proză idiomatică nulă, tip cam simplu la care nu înţelegea sincer ce pot să vadă românii -, darămite restul celor din ţară. O relaţie interesantă şi, deocamdată – până nu vor apărea scrisorile lui către ea – destul de inexplicabilă.)

       ● După cum a mai fost, înainte de asta, perioada americanilor din Paris, cu Hemingway şi toată banda ‘Generaţiei pierdute’.
       Însemnare din 5 oct. 1962: ‘Azi-dimineaţă, la cimitir, incinerarea Sylviei Beach. Timp de o oră, Bach etc.’ (Cioran, Caiete).
       E limpede că o cunoştea direct. Librăria ei, ‘Shakespeare and Company’, din strada Odéon (nu e vorba de clona fake-vintage de azi) era închisă din 1941, când nemţii intră în Paris. A cunoscut-o deci în interbelic, după 1937, pe S.B., puţin după anii ei de glorie. C. frecventa constant librăriile cu carte engleză, în special poezie, trebuie să fi fost o relaţie librar-client cât să justifice însoţirea pe ‘ultimul drum’, sau e posibil să o fi cunoscut din ultimele ‘saloane’ de atunci.
       C. avea amănunte despre Joyce, Pound, Fitzgerald, Hemingway pe care trebuie să le fi luat de la Sylvia Beach sau de la cercul ei. Hemingway ar fi murit literalmente de foame dacă nu erau ‘împrumuturile’ ei generoase şi constante (chinuit de foame, când se deschideau bistrourile se ducea în grădina Luxembourg fiindcă era singurul loc din cartier unde nu mirosea a mâncare…), Joyce îi datorează aproape totul Sylviei B., de la publicarea lui Ulysses la găzduire şi haine, iar Fitzgerald mergea la ea, între două escale în Sud – pe când scria prima jumătate din Gatsby -, fiindcă numai acolo întâlneai toţi americanii ‘interesanţi’.
       C. a cunoscut imens de multă lume, direct. În afară de Sartre, pe care-l evita deliberat socotindu-l oportunist (deşi intelectual păstra un fel de consideraţie pentru el), cam pe toată lumea. Nemţi, franţuji, Beckett (în biblioteca lui sunt 12 titluri de Cioran), Michaux etc. Îmi amintesc că m-am oprit din numărat undeva pe la 50 de scriitori absolut notorii, de toată mâna şi de toate orientările. Abilităţile lui sociale erau aproape inexplicabile. Nu consemna, însă, lucrurile astea, şi mai ales nu-l impresiona nimic şi aproape nimeni. Când ai fost la cursurile lui Hartmann etc., parcă nu te epatează că ai schimbat ieri la cafenea, la primul etaj, două vorbe cu Sartre. Avea un fel de dispreţ amuzat, pentru el erau lucruri nulisime – contai în ochii lui dacă aveai o personalitate forte, dacă erai ‘cineva’ în sensul unicităţii.
       Cred că n-am mai văzut pe nimeni aşa. Stilul ăsta de tip.
       Azi…
       Well.

Reclame

~ de soirs pe 11 septembrie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s