~

       ● Norbert Dodille: ‘Cioran a spus că într-o zi, într-un soi de revelaţie, se uita la oamenii care mergeau pe stradă, cu zecile, cu sutele. „Fiecare dintre ei este convins că are dreptate” a strigat el. (…)/ Au existat epoci şi locuri în care răutatea era la modă. Să fii rău era bine văzut. Naziştii erau mândri să fie răi. De asemenea, revoluţionarii de orice fel, amabilitatea trecând drept slăbiciune, bunătatea, drept o atitudine de clasă. Să fii pur înseamnă să fii rău. În societăţile noastre occidentale contemporane, impure prin definiţie (mâncăm carne de porc, nici măcar nu mai mergem la biserică), la modă este mai degrabă bunătatea. Ne preocupăm de „popoare” nefericite care trăiesc sub jugul unor tirani aleşi chiar de ele. Cum nu vrem să acceptăm această idee, preferăm să credem că alegerile au fost trucate grosolan. Aţi remarcat că, de fiecare dată când televiziunea ne arată o manifestaţie cu oameni care sparg vitrine şi dau foc la maşini, de îndată ce se înfruntă cu scutierii poliţiei, bunii telespectatori le dau dreptate? Indiferent de situaţie. Ei au dreptate deoarece poliţia, ordinea, legea sunt de cealaltă parte. Memele romantice ne lucrează. Am văzut recent la Derry faimoasele fresce reprezentând lupta manifestanţilor cu poliţia. Era evident că motivele pentru care se luptau nu aveau nicio importanţă. Ceea ce conta erau acele imagini cu poliţiştii cei răi, înarmaţi cu bastoane, faţă în faţă cu blânzii intelectuali cu ochelari, cu mâinile goale, şi cu femeile cu pletele în vânt./ Memele simplifică’ (2012).
       …Dar nu ‘memele’ lui Dawkins ne hrănesc simplismul, god damnit.
       Toţi cei care greşesc sunt convinşi că au dreptate, nu e greu de priceput fatalitatea asta simplă.
       Înţelegând-o, însă, am înceta să le atribuim motivaţii impure. Am înceta să-i clasăm la ‘răi’, precum minţile infantile. Am încheia moralismul, această boală a copilăriei gândirii.
       Ce poate să însemne ‘dreptate’, în ce sistem absurd? Te poţi înşela azi şi poţi avea dreptate mâine, cu exact aceeaşi idee. Asta e deja suficient de înspăimântător. Pentru a fi dezminţit iarăşi etc. Fiindcă există, cu vorba lui Marx, legi necesare şi legi tendenţiale. Nu suntem în legile necesare sau absolute, ca în ştiinţă sau calculul algebric. Suntem dinaintea legilor tendenţiale de evoluţie a unui regim dat etc., adică în flou, schimbător, ipotetic. În vreme ce primele pot fi verificate imediat – un calcul algebric îţi dă rezultatul -, celelalte sunt lucruri verificabile numai pe termen lung, chiar dacă ar avea, acum, toate aparenţele împotriva lor. Dacă spui ‘Ne îndreptăm spre catastrofă’ sau dimpotrivă, ‘Mergem spre o victorie certă’, tu nu ştii ce spui. Şi nimeni. Ai statistica, factualul, dar ignori tendenţialul, care nu e linear. Să ne închipuim doar că ar fi câştigat naziştii, Hitler făcea o bombă atomică cu 2 ani mai devreme, şi vorbeam azi cu toţii nemţeşte. Cine ar fi ‘avut dreptate’? Apoi un regim nazist ar fi fost el însuşi înfrânt paşnic de democraţie, în Europa. Şi apoi iarăşi, ad infinitum… Are dreptate deci cel care ‘vine la rând’ în istorie?… Nu poţi obţine o proiecţie prin deducţie, pentru că ai avea cheia dezvoltării istorice. Dacă viitorul s-ar alcătui doar din legi necesare, profetismul ar fi posibil şi ar juca la loterie. Contemporanii de-acum 30 de ani ar fi văzut uşor totul, căderea comunismului etc. Şi e adevărat că ‘sovietologii’ au scris camioane de cărţi, până la detalii de delir absolut. N-a văzut nimeni, desigur, riguros nimic.
       Ce înseamnă deci să te ‘înşeli’? Ce înseamnă, cu seriozitate, a ‘avea dreptate’?
       Oricât ai fi de puţin larg de spirit, atâta naivitate e incredibilă.

       ● Metodă pentru distrugerea fake news-ului: suprimarea timp de 6 luni, prin decret universal, a adjectivului.
       Textul se goleşte în mod straniu, ca şi când n-aţi fi avut până la urmă nimic de zis. O magie pe dos. Formule pline de mister şi goale de sens, pelerine de epitete, un verbiaj poetic sau isterizant, o calofilie fumister-delirantă de care eraţi atât de mândru – fondul lor era nul, nu se poate extrage o propunere de sens la lectură, o idee, o structură. Veţi observa că ceea ce aveţi de spus nu e mare lucru. O pagină şi jumătate de text în care nu scrie nimic. Zece pagini, o sută, în care în realitate nu se află nimic…
       Două lucruri n-au nevoie de propteaua adjectivului pentru a trăi: ideile sau talentul. Observaţi, cu oarecare apăsare, că vă lipsesc amândouă. Ce-i de făcut?
       Nu vă întoarceţi la comentariu, la ‘publicistică’. Aţi făcut deja o jumătate de pas pe pragul adevărului, aţi introdus vârful pantofului în această lume. Fiţi frugali. Îngăduiţi-vă un recul; meditaţi. Ceva o să iasă neapărat din asta.

       ● Conceptul de ‘fake news’ a fost inventat de mass-media tradiţională când şi-a dat seama că nu mai are monopolul minciunii.
       Minciuna ei era desigur mai elaborată, nu se compara cu improvizaţiile sumare existente azi online. Era acoperită de un lustru sistemic, validată de reguli, expertiză, surse multiple. Dar era nu mai puţin minciună: surse multiple ale aceluiaşi vector, experţi ideologizaţi, proceduri esenţial false validate de peers. S-au simţit rivalizaţi, pentru prima oară. Nu doar pe plan financiar, ci şi simbolic, unde sperau, în ciuda pierderilor, să menţină monopolul. O lume a cedat. Şi o lume se influenţează esenţial, se ‘deţine’ prin supunerea ei pedagogică la un etos şi un sistem de idei (‘fabricarea consimţământului’, cu vorba lui Chomsky).
       Acuzele de fake news sunt absurde. Nu există decât vechea minciună de presă (veche de 3 secole cel puţin) şi un concurent apărut de curând în sistem, asta e tot.
       Inventat de media clasică, termenul ‘fake news’ a fost abandonat când e preluat agresiv de Administraţia Trump. Apar prompt primele articole în care ziariştii se conjurau, în recul, să renunţe la noţiune din pricina ambivalenţei ei de bumerang. Era prea târziu.
       Concurenţă în relativism. Numai presa tradiţională avea dreptul să relativizeze, timp de secole: concepte, instituţii, politică, religie, istorie, în faţa maselor. De când o face şi internetul, cu iresponsabilitatea lui zglobie, luând peste picior totul, sabotând turnuri de fildeş şi tabu-uri, lansând teorii interesante sau deliberat smintite, haosul e deplin. Niciun răspuns nu a fost conceput la asta. În afara interdicţiei, a chemării infantile a Poliţiei, nimeni nu ştie la drept vorbind cum să reacţioneze. Caracteristica epocii noastre e aceea că toată lumea vrea să sune la 112. Cum de toţi sunt brusc prietenii Poliţiei, făcând apel la autoritate şi proceduri? Schimbarea nu a fost anticipată, se credea că sistemul tradiţional va supravieţui secole. Cred că primul cotidian european, austriac, e de prin 1700. Timpurile erau simple. Voiai puterea, îţi anexai bunăvoinţa presei – şi invers. Nimeni n-a văzut venind noutatea.
       Acuzând de ‘fake news’, implorând ‘Nu-i credeţi’, media tradiţională vrea de fapt să spună: ‘Lăsaţi-ne puterea intactă, la fel ca înainte’, monopolul minciunii oficiale, elegante, distinse, certificate expertocrat. Cerşeşte anacronic o absurditate, alternând ameninţarea şi plânsetul.
       În realitate, nu fake news-ul de tip ‘Pământul e plat’ sau ‘doi ori doi fac cinci’ îi supără, cu apelul prompt la ştiinţă şi experţi. Ci pierderea monopolului esenţial al minciunii ideologice. Rana adâncă e pierderea puterii, a influenţei oligarhice. Drept care vor vorbi mereu, sobru, baritonal, de celelalte.

Reclame

~ de soirs pe 12 septembrie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s