~

years

       ● Răsfoit azi scrisori mai vechi din familie, scanat câteva. Melancolie…
       Secvenţa obsesivă de sfârşit, 1900 până-n 1916, pomenită atât (St. Zweig, J. Roth, alţii). Voiam să înţeleg – ştiau sau nu oamenii aceia că se prăbuşeşte o lume? Nu-i alerta nimic? N-aveau vreun semn că imperiul ajunge în numai câţiva ani pulbere? Şi a fost mai rău decât credeam.
       Inconştienţa tuturor era senină. N-am găsit un semn în toată corespondenţa, vreo temere, o strângere de inimă cu privire la situaţia generală. Imperiul austro-ungar, cu 14 naţiuni, 54 de milioane de oameni, o limbă în administraţie şi alte câteva uzuale, a fost un fel de Uniune Europeană în mic. Mi-e limpede acum că dacă se destramă mâine Europa, în forma ei actuală cel puţin, nu ne vom da deloc seama. Orice alertă istorică pare să fie inutilă. Acum ştiu. Va veni cineva, o va trage de sub noi ca pe un covor şi nu vom simţi nimic.

       ● Attali, aproape inventatorul globalismului recent, după ce ne-a spus până acum doi ani că o naţiune este un hotel – luând expresia fără copyright de la Houellebecq -, că naţiunile sunt pierdute şi că trebuie să cântăm de-acum înainte un imn hiperclasei plutocrate cu domiciliul în aeroporturi, şi omului nomad contra sedentarului, are acum o altă părere. Contrară.
       După Trump, Brexit, Italia etc., naţiunile par stihii inconturnabile. N-ar trebui să le blamăm, ci să luăm naţiunea din braţele naţionaliştilor. Naţiunea trebuie rearticulată pe globalism. De altfel, să-i recunoaştem nişte merite, naţiunea nu e doar ‘război’. Fără ea n-am avea totuşi cultură, limbă, educaţie, sănătate, drepturile omului etc., acestea nu le apără o putere globală sau un decret divin ci, concret, tot o naţiune, legile ei. La fel, niciun drept pentru minorităţi dacă nu există naţiune, care oferă cadrul constrângerii normative. Ca să elimini o încălcare flagrantă a drepturilor omului într-o parte de lume sau alta, nu poţi expedia acolo ‘căşti albastre’ sterile, trimiţi tot o armată, care e naţională. Deci naţiunea e totuşi permeabilă progresului, ba chiar cadrul său necesar după 1789, am greşit când o numeam altfel etc.
       E nevoie deci de un nou naţionalism – unul fără naţionalişti, rămânând naţionalism totuşi, dar în cadrul… globalist. Ideea ar fi convertirea naţiunilor într-un fel de gubernii ruseşti: ele se pot amăgi în continuare că ar fi naţionale, agitând steaguri, steme şi festivaluri de folclor, dar trebuie să fie devoluţii timide ale deciziei central-globaliste, un pătrat în colţuri rotunde, ceva limpede cristal. Conceptul său: pentru a lupta contra naţional-populismului, să lansăm ‘naţional-globalismul’. (Sesiune a unei conferinţe, ‘Vers un choc des nationalismes?’.)
       Asta după ce a scris 10 cărţi şi 20 de ani despre globalismul viitorului, guvern global, monedă globală etc. Şi nu ca naiv, are vreo 180 de ani…
       Piruetele apostatice, a sign of what.

       ● Refrenul reacţionarului: ‘Era mai bine înainte’ etc.
       Dar nu e întru totul absurd. Întotdeauna 50% dintre lucruri se făceau – sau erau – mai bune înainte şi celelalte 50% se fac sau sunt mai bune azi. În absolut tot observi echilibrul necesar dintre nou şi revolut, fiindcă unul creşte din celălalt. Vechiul e în continuare parte din nou în măsura în care a fost depăşit. E adesea un lucru pe care trebuie să ni-l repetăm, fiindcă nu înţelegem că vechiul e parte din nou. Şi reacţionarul şi progresistul au dreptate să râdă unul de celălalt, dacă au în vedere celelalte 50%, străine. Dar în fapt, se poate să ai dreptate şi să te înşeli în acelaşi timp când eşti în loturile cantitative. Totul poate fi colosal şi nul, simultan. Trecutul şi prezentul sunt cumuluri cantitative – numai posibilul, viitor, imaginar, vis, poem, delir, e calitativ.
       Ca atare toţi au ‘dreptate’, lucru perfect irelevant, fiindcă viitorul câştigă întotdeauna. Nu are niciun sens să cercetezi, dacă eşti conştient, e pierdere de vreme.
       Nu poţi discuta cu naivitatea abisală a celor pentru care lumea se confundă cu Jocurile olimpice ale moralei. Ideea că oamenii sunt nişte ectoplasme dirijate de tirani răi etc.
       Nici acum nu ştiu cu adevărat dacă par a nu înţelege sau se prefac fiindcă n-au în fond încotro. Numai morala ne-a rămas, micul nostru joc, vrei să ne iei şi asta? Lasă-ne să credem că suntem în tribune şi că există un meci.
       Nicio importanţă într-adevăr.

Reclame

~ de soirs pe 2 octombrie 2018.

Un răspuns to “~”

  1. Chiar exista un meci. Doar ca, unora, le este ma comod sa stea in tribune sa se desfete cu sangele din arena. Nimic nou sub Soare, pana intr-o zi , cand Soarele nu va mai fi. tic tac 11:55

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s