~

        ● Îmi amintesc că pe timpuri, în orașul meu, nu se făcea nicio îmbunătățire în câmpul de trafic până nu se ivea o tragedie. Murea cineva – și abia atunci apărea o forfotă de peisaj, polițiști trasau zebre, puneau semafoare, încadrau perimetrul. Problema le fusese familiară de mult, în colțul acela de stradă se tamponau mașini, erau loviți pietoni, se bloca totul – dar ceva, indolență, speranță derezonată, îi făcuse să amâne mereu, până la sosirea implacabilului.
        Moartea e un corectiv antropologic, și uneori mă întreb dacă nu e singurul. Fără catastrofă nu acționăm, nu cu adevărat. Probabil că în impasul ecologic nu ne vom mișca, nici în cel specist etc., până nu apare un ireparabil. Îmi amintesc un text al lui C., un capitol, Despre necesitatea catastrofei, care o chema pe cea finală.
        Nu avem clear cut, altminteri. Inoculați, infectați de speranță.

        ● Cineva observa la Fitzgerald o ‘tendință constitutivă spre tristețe’. Zelda, într-o scrisoare din 1931, după internare: ‘Nimic nu e trist la tine, afară de tristețea ta’.
        Tocmai nota melancolică l-a distins, ce ironie. Ea l-a făcut să iasă din rând. ‘Bine’ – erau în stare să scrie toți. ‘Tristețea’, descurajarea, adică luciditatea i-au dat acestui tip un stil, care înseamnă de fapt, în scriitură: un ton. Un anumit ton sau melodie subterană care poartă proza și pe care-l simți la lectură indiferent de tema aparentă. Există scriitori care îl au și scriitori dramatic privați de el. Până și la ironiști îl poți observa dacă ești atent, și la Mark Twain. E un fel de… descurajare, o distanță care se simte și care te face să spui: tipul ăsta scrie toate astea aici, povestea e minunată, foarte bine, dar simt că altceva îl tulbură. Sursa unei fragilități generale.

        ● Houellebecq (scoate o carte la începutul anului, ceva despre ruralitate, viața în zonele rurale ale Franței, cred) spune în discursul la premiul Spengler (!) că există, pentru el, două criterii pentru supraviețuirea unei civilizații. Le ia de la genetica populațiilor, cursul de biologie evoluționistă de la agronomie, și de la Comte: demografia și religia. Dacă vrei să afli cum merge un grup social, dacă o societate va ține și are viitor, nu trebuie să te uiți la economie etc., criterii accesorii, ci cum stă la cei doi parametri. Și e drept că, judecând după ei, Occidentul e în declin marcat și Spengler profet etc. Îi numește singurii doi parametri reali.
        Primul ar fi rezolvabil rapid, cu măsuri nataliste de tip pozitiv, subvenționarea, premierea nașterilor etc. (‘carne pe bani’, cum spunea Cioran), în realitate foarte eficiente, pe care fiecare stat le are în portofoliu fără nevoia de a apela la aberații regresive de tipul interdicției avortului. În câțiva ani redresezi natalitatea și ai creștere masivă, fără necesitatea importurilor de populație.
        Pentru al doilea, ideea lui e că nu trebuie exclusă complet o resuscitare internă a catolicismului. O compară cu decăderea islamului la sfârșitul sec. XIX odată cu a imperiului otoman, religie aproape disprețuită până și în țările arabe etc., considerată înapoiată și perdantă în lupta cu modernitatea. Pentru a face azi legea, în varianta ei cea mai regresivă, în toate acele țări. O religie poate deci trăi un reviriment și o reconquista internă oscilând la fel ca o economie. Nu e vorba de un declin linear, necesar, de tip morfologic ca al lui Spengler.
        Surpriza de a-l vedea pe H. ‘optimist’.
        După el, Zemmour se înșeală, nu e un ‘Suicid francez’ ci e vorba de un asasinat. Autoarea asasinatului e Europa – cea de acum, liberală. Ea a deschis porțile și a forțat imigrația ca să obțină dispariția prin edulcorare a culturii majoritare, pentru un mixtum compositum creând derută, subminare morală de sine în care numai un lucru merge ca pe roate: capitalul. Pentru liberali: dumping social, mână de lucru din nou ridicol de ieftină, spargerea achizițiilor sindicale – toate contractele de muncă distruse, decenii de luptă, kilometrajele la zero – și dispariția granițelor. În fine, paradisul liberal în care circulația mărfurilor nu mai e jenată de nimic: graniță, vamă, limbă, cultură, steag, specific local și celelalte lucruri ridicole. Cum Africa e net superioară la demografie (a trecut de la 100 de milioane în 1900 la 1,3 miliarde azi) și islamul perfect compatibil cu capitalul, Europa devenea un fel de teritoriu anexă de dezvoltare al lor, pentru saltul globalist. (Ceea ce printre altele însemna: distrugerea Israelului, înconjurat fără scăpare.) Europa liberală vrea deci nu să încurajeze suicidul, ci să ‘asasineze’ atent fiecare țară în parte, subminându-i specificul istoric, pentru o pastă generală compatibilă. ‘Sunt gata să votez pentru indiferent cine va propune ieșirea din NATO și din Uniunea Europeană’, îi spune unui reporter. E vorba desigur nu de suveranisme triste ca pe vremuri, ci de specificul teribil al Franței. Acum câțiva ani a făcut două ‘profeții’: că englezii vor ieși primii din uniune și că Europa se va destrăma repede apoi. E trist că a doua trenează…
        Condensat, sunt în fond 3 lucruri:
        – lumea occidentală se sinucide
        – ‘Europa a ales un mod de sinucidere deosebit: asasinarea națiunilor care o compun’ și apoi implozia
        – acestea sunt reversibile
        În fond e cineva născut în Franța (Réunion), care a trăit în Irlanda și Spania și merge des în Germania. A simțit că liberalii (în fine: neoliberalismul, liberalismul economic, nu e vorba de liberalismul clasic, teoretic) sunt pe cale să compromită total o idee înaltă, cea a Europei unite, a ‘Casei comune’ cu care se iluzionau în ’90 Gorbaciov și Kohl etc., transformând-o într-un teren de încercare liberal, într-un soi de gară. Nici vorbă de o Europă socială pe undeva. Bancherii și-au pus o monedă comună, reguli, au organizat-o ca pe o bancă, cu filiale, cu credite spre fiecare țară etc., singurul fel în care știau să organizeze ceva. Hybris-ul suprem a fost propunerea, de anul trecut, a unei Europe cu ‘mai multe viteze’, clasarea deschisă a țărilor după grosimea portofelului, insolență care a șocat cu adevărat și le-a dezvăluit statelor naive că fostul proiect umanist de uniune devenise unul liberal. Au urmat migrațiile transformate în ‘refugii’ de război etc. și lucrurile care făceau sistem. Nu li se putea cere mai mult acelor funcționari, mulți dintre ei foarte capabili. Acum, pentru noua etapă a unei Europe post-liberale, ești în fața necesității unui cap politic, a unui principiu unificator de natura ideii. A unui ‘vis’, a exigenței unei iluzii funcționale.
        De negândit cum va arăta noua Europă. Dacă se deschid acum sertare în care există proiecte – sau improvizăm, împleticindu-ne.

Reclame

~ de soirs pe 28 octombrie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s