~

       ● Mica agitaţie din Franţa cuprinde trei grupuri, sub aceleaşi haine:
       – grupul central, social (mii): populaţia periferiilor. Cei care au locuit în banlieue-uri (fostele cartiere muncitoreşti de la centură) dar au fost alungaţi de imigraţia islamică instalată masiv de două decenii acolo. S-au mutat un pic mai departe, au intrat mai adânc în teritoriu, în periurban: sunt la 50 de km dar lucrează zilnic în Paris şi fiecare plin de benzină contează, au salarii de 1700 şi le trebuie 2500 ca să supravieţuiască, au deja familii. Dacă ar fi locuit ca până atunci în banlieue-uri, luau simplu metroul, iar acea taxă pe benzină nu i-ar fi afectat deloc. Sunt populaţia cea mai lovită de globalizare; cultural, toată elita o urăşte. Christophe Guilluy, care a studiat-o sociologic, o numeşte în lucrările lui ‘Franţa periferică’, un soi de Franţă ‘adevărată’, abandonată: clasă muncitoare declasată, sărăcită, albă, creştină, calificată, mediu instruită, fostă votantă cu Partidul comunist, acum cu slujbe minore sau umile, în şomaj 30%, alungată din case de gentrificare şi globalizare, acuzată de toate regresiunile culturale. O Franţă fără repere, lăsată conştient să moară deoarece jenează pe toată lumea, pe foşti şi pe actuali. Sunt oameni de vârstă medie în general, cu un aer disperat, care trag în fiecare zi de nişte bancnote din gumilastic.
       – grup oportunist, periferic manifestaţiei, parazit, societal, mediu (maximum 100-150 de oameni): tineri musulmani din banlieue-uri, imigranţi de generaţia a doua şi a treia, bucuroşi să apară la orice manifestaţie şi să-şi facă aprovizionarea pe gratis spărgând nişte vitrine. Sparg orice, oricând: câştigă Franţa la fotbal, sparg vitrine şi incendiază vehicule. Urăsc constant Franţa, sunt opaci la orice raţionament sau măsură. Au haine de firmă, maşini tunate, telefoane mobile şi aparatură electronică hip, o cultură pop simili-americană placată pe tropi tribali etno-religioşi. Puternic reislamizaţi, par să aştepte doar un război civil. – Cei din primul grup asistă dezolaţi la jafurile lor din magazine, petrecute pe străzile laterale manifestaţiei.
       – grup oportunist, parazit, minuscul şi politic: activiştii frontali clasici, de gherilă, ‘spărgătorii’ luptei de stradă, acele grupuri de 20-30 vizibile mereu în faţă la o manifestaţie, în negru, cu măşti şi ochelari de protecţie. Se alipesc oricărei demonstraţii, forţează tactic şi la căderea serii o preiau. Politic sunt grupuri eterogene, extremă dreaptă şi stângă, deşi predomină stânga: Black Bloc şi Antifa. Sparg fără a fura nimic – sunt majoritar fii de burghezi, activişti, cu o conştiinţă socială vinovată. Scopul lor e să existe răniţi şi morţi, pentru a crea o nouă etapă a revoltei şi a o recupera.
       Doar primul grup e Franţa veche. Cel care a declanşat revolta. Nu le controlează pe celelalte, oportuniste, parazitare luptei şi cu motivaţii extra-sociale.
       Se va sfârşi scurt. Nicio mişcare nu e serioasă fără organizare şi revendicări. Când Zizek lăuda Occupy exact pentru că n-ar avea program şi revendicări, părând astfel angelică şi autentică – paralogism cel mult comic -, mişcarea a mai trăit 2 luni. Fie ai organizare clasică de tip leninist, cazon, cu revendicări clare, comitete şi negocieri, fie totul moare în lipsa unei platforme – oricare, fie şi una absurdă – pe care să poţi clădi. În inexprimabil nu exişti pentru nimeni.
       Rămasă în stadiul inefabilului, cea de acum mai are, pesemne, 2 săptămâni.

       ● Emmanuel Todd: ‘Riscul major pentru Franţa nu e revoluţia, ci lovitura de stat’.
       Adică elita…
       Puterea cuprinde 1% din populaţie, pretutindeni. Se pot studia toate societăţile, sino-japoneze, hinduse, egiptene, africane etc., peste tot, ce frapează e că 1% dintre oameni domină 99%. Aristocraţia franceză, cu tot cu nobilimea sa secundă şi terţă, de spadă şi de robă, era 1%: a dominat zdrobitor 1000 de ani. E mereu acelaşi proces. Pentru a avea puterea, trebuie să fii un grup organizat de 1%. Dimpotrivă, cu cât vei dori să fii mai numeros, cu atât vei fi mai fragil.
       Specialitatea politică a poporului e Revoluţia, specialitatea elitei e Lovitura de stat (poporul prin definiţie nu poate da lovituri de stat, elita nu face revoluţii).
       În actul loviturii de stat elita se manifestă plenar, de la banala intrigă de curte la intervenţia manu militari. Loviturile de stat sunt, de milenii, esenţa puterii. Singura formă prin care aristocraţia, sistem închis, ţinea ‘alegeri’: îndepărtându-l pe autocratul inapt sau care-şi prelungea prea mult dominaţia.
       Revoluţii, în schimb, apar pe lume doar de 200 de ani. E frapant că poporul nu vorbeşte decât de două secole. După o muţenie milenară, i se cere acum să se pronunţe despre tot.

       ● Cât de veche e ‘trădarea elitelor’.
       Nu e veche sau nouă, trădarea elitelor e permanentă. Imediat ce se simt suficient de puternice pentru a fi elite, se desprind şi înfig cuţitul în spate.
       Vor să fie servite, atâta tot. Te apropii cu o tavă în mână – şi te vor iubi.

 

 

 

Reclame

~ de soirs pe 10 decembrie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s