~

       ● Ura politică se justifică în două cazuri: contra ocupantului şi contra tiranului. Cineva îţi invadează cu armate ţara – sau cineva se instalează în vârf fără alegeri.
       Altfel, ura e aşa de absurdă şi jalnică în democraţie, încât ea nu are mai mult sens decât ura de pe stadioane pentru o echipă sau alta. Ura pentru şefii ‘politici’ e complet delirantă. Şi e omniprezentă. La origini o fandoseală recurentă a elitelor obosite, gata să treacă de la faza pedagogiei condescendente către mase la delirul psihotic despre reprezentanţi, a devenit tactica laşului gata să otrăvească nişte inimi acolo unde n-a putut cuceri minţi.
       Pentru insul politic detestabil – şi aproape toţi sunt – poţi avea silă sau şi mai nimerit, indiferenţă. Dar ura pentru cineva votat – i.e. legitimat – e întotdeauna ura pentru votanţii săi, e imposibil să scapi acestui raţionament onest. Ei sunt imbecili sau minori, le atribui o incompetenţă naturală sau contingentă. Se găseşte drapată aici ideea veche a unei selecţii aristocratice, prin ‘educaţie’ etc., în stare să dea o fantasmată axiologie publică.

       ● Dacă aţi putea să nu vă mai camuflaţi în ‘implicare civică’ semi-reuşita…
       Câteodată vreau să le spun, acestor oameni agăţaţi de geamandura Moralei, că se vede, chiar e vizibil. Că civismul lor e un bluff trist, nici măcar trist, consternant în regim minor…
       Nu pot, de fiecare dată mi se strânge inima. Ce am să le spun? Sunteţi doar asta, şi acum mergeţi la culcare, aţi ratat pe tărâmul creaţiei, aţi făcut în viaţă doar compilaţii din alţii, eseuri din croşete, nimeni nu vă va pomeni numele în 20 de ani, aţi fost un bluff şi muriţi fără măcar să ştiţi de asta?
       Ei şi. De parcă are importanţă cum te păcăleşti, atâta timp cât izbuteşti să o faci şi gata. Ce importanţă are ce se camuflează în revoltă, ce se camuflează în orice. Zilele izbutesc să treacă şi orizontul e dincolo.

       ● Nu ştiam că Sartre a urinat pe mormântul lui Chateaubriand. O aminteşte Beauvoir în memorii: ‘Îmi plăcea Saint-Malo, străzile lui provinciale strâmte de pe care, în freamătul mării, se ridicaseră odinioară corsari. Valuri de culoarea cafelei cu lapte se loveau de Grand Bé, era frumos; dar mormântul lui Chateaubriand ni se părea atât de ridicol de pompos în falsa lui simplitate încât, pentru a-şi marca dispreţul, Sartre urină pe el’ (Simone de Beauvoir, La force de l’âge, Le Livre de poche, Gallimard, Paris, 1960, p. 125).
       Ar trebui mers oare până în Montparnasse să urinăm pe mormântul lui Sartre, pentru a-l răzbuna pe Chateaubriand? Câteva alei mai încolo, Cioran ar urla de râs.
       Din păcate, Chateaubriand m-a plicitisit întotdeauna, cu frazele şi fandoseala lui abisală, şi am încă destulă stimă pentru Sartre într-un număr de privinţe. Iar mormântul este urât şi masiv, este de o simplitate afectată. Ce-i de făcut?
       Antecesorii ăştia care n-au habar ce moştenire dificilă ne lasă.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 7 ianuarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s