~

       ● Catolicii integrişti îmi plac un pic, sfidarea lor pentru Vatican II etc. e agreabilă. În Europa, sunt indienii noştri din rezervaţii.
       În fond de ce nu te-ai ruga în latină, ca la începuturi. Cel puţin e aproape sigur că Isus o cunoştea, era limba ocupantului, a administraţiei şi a culturii, cineva ca el, rabbi, nu putea să n-o ştie. Parcă are sens să i te adresezi în rugăciuni unui zeu într-un idiom care nu-i era străin.
       Trebuie spus de asemenea că slujba în franţuzeşte e oribilă… Un soi de mieunat, ceva insuportabil, auzind-o prima oară îngheţi de stupoare, fiindcă pare un fel de batjocură. Franceza, cu spiritul ei geometric, cu zero metafizică, desacralizează tot, are prea multă scânteiere intelectuală. Nu se pretează la mister şi poezie şi a avut nevoie de poeţi de geniu să o desţelenească puţin; incompatibilitatea e flagrantă, mesajul, distrus. Slujba în franceză sună ca o conversaţie la cafea despre Isus: îl ştii pe băiatul acela? să vezi, era într-o grădină, Ghetsimani… Oroare pură.
       Măcar în latineşte slujba e înălţătoare aproape din oficiu. Corul seamănă cu cel antic al tragediei, dar cu splendoare hieratică, există mister, şi unui credincios nu-i ia chiar mult să înveţe ce se spune acolo, cu fiecare formulă.
       Asaltaţi de islam, urâţi simetric de catolicii modernişti, sunt cam o sută de mii cu totul în Francia, nu agresează pe nimeni, nu au genul sectar, prozelit sau apocaliptic, merg calm mai departe. Un papă precedent, reacţionar cu plăcere, le-a făcut ceva ochi dulci şi concesii anulând câteva excomunicări de episcopi, dar în rest sunt trataţi cu răceală. Sunt azi cam ce-ar reprezenta, în muzeul de ştiinţe naturale, secţiunea dinozauri – deci de un farmec incontestabil.
       La Paris doar 3-4 biserici mai acceptă slujba în latină; una o ţine în permanenţă, ca pe vremuri: în zilele hotărâte, sunt pline-ochi. Francezii nu uită.
       (Integriştii din ortodoxie sunt parcă mai puţin simpatici, n-aş şti să spun de ce; au ceva îmbâcsit, un miros de pământ; nemaivorbind de cei din islam, isterici etc.)
       Există la oamenii aceştia ceva frumos, un soi de… clasă. Îndărătnicia aia aeriană a cuiva care a depus armele, a încheiat socotelile, dar nu se lasă convins. Cu braţele încrucişate, spune nu. Un calm de învinşi.

       ● Poporul…
       Există oameni a căror viaţă constă, scurt spus, într-o Vale a plângerii. O viaţă din umilinţe, exploatare fără scrupul, plăţi obligatorii. O viaţă fără existenţă reală, căreia nu i se conferă demnitate sau grandoare de niciun fel, sau cel puţin un fel de sens în afara celui biologic. O viaţă scurtă, cu o muncă repetitivă, cu un orizont îngust. Oameni cărora li se spune să voteze, dar nu oricum ci bine, iar când votează li se pune în vedere că greşesc mereu, anunţaţi că vor avea cu toate astea ceea ce au respins şi nu vor avea ce-au ales. Oameni care nu deţin niciodată puterea, sensul, demnitatea, nici în democraţie nici în tiranii, şi care nu protestează deşi într-o singură clipă ar putea pune foc eşafodajului întreg. Ale căror fapte istorice – revoluţii – sunt batjocorite. Ai căror eroi sunt criminalizaţi, psihiatrizaţi, subumanizaţi de elite, cele care scriu vag istoria.
       Oameni care nu se aleg, pe scurt, cu nimic. Ăsta e poporul, în caz că l-am pierdut din vedere sau ni se pare o abstracţiune – ‘poporul nu există’, este egal cu mulţimea, perplexitatea stupidă, ‘masa’ – sau i-am uitat definiţia.
       Popor: cei care ţin pe umeri lumea, asupra cărora se exercită puterea şi care nu se aleg cu aproape nimic.

       ● Emigranţii de vârstă mijlocie şi înaintată. Îşi urăsc ţara – o ură-iubire cu nimic freudian – pentru că i-a obligat să plece. Îşi urăsc destinul, geografia, accentul – cu care au rămas în pofida eforturilor -, situaţia aproximativă. Uneori, semireuşita. Emigraţia veche trăieşte România ca pe o pegră sau o boală ruşinoasă. Practică un deghizament inabil al urii în critică ‘politică’, pentru nu ştiu ce ‘guverne’ imaginare etc., un fenomen straniu de patologie interioară. Şi nu mai sunt tineri să revină.
       Timpul lor e ceauşismul. Cu excepţia câtorva accidente, nu a ucis şi nu a băgat în închisori, precum epoca Dej. A fost un timp al semi-tragediei şi complicităţii, al colaboraţionismului, care le-a strâmbat duplicitar sufletele. N-au avut parte nici măcar de o catastrofă întreagă, de o epopee. Regimul a dispărut iar ei au rămas cu tarele lui. Patologia emigrantului vechi e ura deghizată în grijă, cleveteala neagră. Văd o ţintă desenată pe spatele lor, îşi închipuie patetic că există, se cred încă importanţi pentru cineva, dar incomozi, într-un raport paranoid cu realitatea. Îţi vine să-i îmbrăţişezi, fără un cuvânt, fiindcă nu se pot compara decât cu bolnavii din aziluri… Alteori îşi dau seama – întrevăd inadecvarea: stai puţin, nu există pentru nimeni, nici măcar pentru noii imigranţi, în mare o cloacă materialistă, realitatea a înaintat ca un tanc. Au trecut 30 de ani. Spre ce să se întoarcă acum, spre noua ţară, cu noua indiferenţă? Au un dramatism ca al actorilor machiaţi gros, care văd lumina dar, bătrâni, trebuie conduşi încet până în scenă…
       Nu ştiu cine e vinovat pentru genul ăsta de suflete moarte. Nu se mai poate face nimic, nu va plăti nimeni.
       Nu s-a scris, şi mă bucur, niciun roman despre asta.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 29 ianuarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s