~

       ● Toţi cei care l-au înjurat pe A. Finkielkraut pe stradă, aflaţi în urma cortegiului de gilets jaunes, erau arabi din banlieue-uri. Toţi cu eşarfe arabe la gât, arătându-le, strigând ‘Palestina’ şi ‘eliberare’ şi ‘Franţa e a noastră’. Toţi neavând nici cel mai mic habar că F. mai degrabă sprijină mişcarea. Bucuroşi că au găsit un evreu pe care-l pot înjura. Bucuroşi, în fapt, că au găsit o figură publică pe care să o înjure, căci oricine apare la televizor e urât de moarte în anumite cartiere. Atunci când a vizitat grupurile de stânga din stradă, ‘Nuit debout’, anul trecut, şi a fost recunoscut F. a păţit la fel şi abia a scăpat fizic de acolo.
       Antisemitismul nu e al mişcării – există infinit marginal, pentru câţiva verzi-bruni -, ci al arabo-musulmanilor din banlieue-uri, care reprezintă 1% din mişcare cel mult şi, simţind că nu-i priveşte, nu i s-au alăturat niciodată. Restul, francezii vechi din periurban şi provincie etc., veteranii mişcării, au reală simpatie pentru F. şi sunt conştienţi că e de ‘partea bună’ nicidecum a elitei. Dar cei 1% au făcut praf mişcarea, cu ocazia asta. Nu-şi va reveni curând, căci orice musulman detestând Franţa, într-o vestă galbenă, e acum gilets jaunes aşa cum noaptea toate pisicile sunt negre.
       Neînţelegere de care vor profita din plin elita şi autorităţile, care încep deja să denunţe antisemitismul, catastrofa, Hitler etc.
       F., deloc naiv, se abţine, simţind trucul. E încă traumatizat, dar se abţine de la declaraţii în sensul dominant. Ştie că antisemitismul real e cel nou, în Franţa, şi vine masiv, dimpotrivă, de la populaţia arabo-musulmană imigrantă, lucru pe care elita – responsabilă de imigraţie – încearcă din răsputeri să-l ascundă de 2 decenii vizând doar caraghioşi tip ‘Le Pen’ (în Franţa) sau Charlottesville-David Duke & Co. (în America), ‘suprematişti’ retrograzi putând încăpea într-un autobuz sau într-un sfert de tribună de stadion.
       Efortul monumental de a ascunde faptul că adevărata ură împotriva evreilor vine azi de la populaţiile arabo-musulmane îndoctrinate, nu de la bietul european ‘alb’ conştient de trecut, spăşit, admirator sincer de evrei, solidar şi cu un picior în groapă. Uimitoare inversiune, stratagemă ingenioasă, delicată, de ani de zile. Cât va reuşi elita să ţină bietul truc? Au toată media dominantă, dar trebuie să fie dificil.
       Seamănă cu acea anecdotă despre Napoleon, după ce o femeie i-a cerut o favoare: ‘Doamnă, dacă e vorba de ceva posibil, se face. Dacă e imposibil, se va face’.
       Tăcerea deplină despre adevăr. E unul dintre puţinele lucruri relativ fascinante, azi. Tolstoi credea că e nevoie de 40 de ani pentru ca o idee să se impună. Două generaţii…, e totuşi cam plictisitor.
       Dacă ceva ar avea cu adevărat importanţă.

       Addenda.
       Finkielkraut: ‘Bărbatul cu barbă, cel mai vindicativ – care nu e vreun alb, veţi admite odată cu mine – e cel care îmi spune: Franţa e a noastră. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta. Nu vreau să fac o lungă exegeză a acestei fraze, dar mi-o spune cineva ca el, care are totuşi aparenţele cuiva… Îmi spune mie, evreu: Franţa e a noastră. Şi e o ameninţare pe care nu o adresează doar evreilor.
       – Dar [Franţa] e, de fapt, şi a lui.
       – Poftim?
       – E şi a lui, nu? Cum să facem, atunci…
       – Nu, staţi puţin, o clipă, regret, dar Franţa nu e a mea, nu-mi aparţine. Eu unul n-aş fi putut spune niciodată că Franţa e a mea, că Franţa e a evreilor. Ei sunt în Franţa, cum o arată admirabila carte a lui Pierre Manent, şi deţin un loc eminent în ea. Dar Franţa nu înseamnă ei, şi Franţa nu sunt eu. Nu, această frază e teribilă şi extraordinar de ameninţătoare, fiindcă ceea ce îmi spune el – şi aici nu e limbajul meu [ci al lui Renaud Camus, i.e. ‘marea înlocuire’] – ceea ce îmi spune el e: noi suntem marea înlocuire [de populaţii] şi tu vei fi primul care va plăti. Iată. Iată ce-mi spune cu asta’.
       (Interviu BFMTV.)
       E întocmai impresia pe care am avut-o, privind imaginile. Cei care au vrut să deplaseze simplist naraţiunea spre eternul antisemitism al albului francez mărunt sunt în afara problemei. S-au străduit foarte mult să nu vadă ceea ce vedeau înaintea ochilor, rostogolind în media globală acelaşi truc. Din nou pentru a drapa problema. Şi din nou. E aproape comic.
       Dar nu e interesantă decât durata.

       ● Un tip, Cleopa. Îmi amintesc – l-am vizitat atunci mai mulţi prieteni, nu mai ştiu de ce, ceva în legătură cu Steinhardt – că avea o retorică cu fraze-ştampilă tip Ţuţea. Un pompierism apodictic pentru impresionat suflete timide – mare succes la mulţimi etc. În privat – jumătate de oră pe o bancă de lemn, sub un pom rotat – era dezolant şi nulissim.

       ● C. Buckley despre curioasa rezistenţă a lui Christopher Hitchens la serate şi cantităţi vaste de alcool, rămânând plin de spirit şi amenitate.
       Era în timpul unui prânz la restaurant, început la 1 după-amiaza şi terminat pe la miezul nopţii: ‘La capătul celor 10 ore şi jumătate, aş fi fost bucuros să mă internez în spitalul cel mai apropiat, pentru a mi se oferi oxigen, sânge şi un număr de intervenţii la nivelul ficatului. El s-a dus acasă şi a scris, cred, un eseu despre George Orwell’.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 17 februarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s