~

       ● Ce uimeşte la filmele ‘postapocaliptice’ e să descoperi că nimănui nu-i pasă, în ele, că lumea tocmai s-a dus dracului. Nimeni nu reflectează la asta, măcar o secundă.
       Pe mine m-ar opri din orice. Să ştiu că proiectul uman de civilizaţie a eşuat, că, după nu ştiu ce catastrofă nucleară, Shakespeare şi Wagner şi Pyrrhon şi Biblia şi nimic nu mai există şi totul a fost în zadar, mi s-ar părea descumpănitor cel puţin. De o mie de ori arderea bibliotecii din Alexandria, ar fi acum o ardere de tot. Pe lângă asta, orice proiect biologist ulterior de ‘supravieţuire’ a umanităţii mi s-ar părea ceva nu doar minor, dar la drept vorbind aproape nul.
       Şi scenariile de film ne arată cum să te înarmezi atent ca să rezişti la nu ştiu ce invazie, şi cum să duci mai departe… ce anume? Umanitatea? După ce a dispărut din ea totul, un vas gol? Ca un ordin de mamifere terestre sau o încrengătură de maimuţe?
       Aparent e vorba de nişte filme derutante şi de o naivitate cosmică, cum genul livrează adesea. Dar ele îţi dau ocazia să descoperi în felul ăsta, prin scenariştii şi regizorii din pop culture, o anumită viziune despre lume care are curs în societăţile noastre, în cea americană în special, şi de care altfel nu ţi-ai da uşor seama.
       Pentru oamenii aceştia lumea, lumea noastră, a dispărut deja. Nu ştiu dacă lucrul e suficient de limpede. Au abandonat-o. E abandonabilă. O anumită lume veche e moartă şi trebuie lăsată în urmă. Filmele ‘postapocaliptice’ noi (fără nimic în ele din genul clasic-patetic Fahrenheit 451 etc.) sunt, inconştient, wishful thinking şi ‘profeţii autoîmplinite’, ‘distrugeri creatoare’ şi arderi de tot la care un fel de suflet colectiv, de spirit al timpului visează deja. E limpede că aşteptarea e pentru un salt radical de civilizaţie, oricum cu totul altceva decât o continuitate a civilizaţiei înţelese ca acumulare. Lumea veche, cu terfeloagele ei de Platon, e ceva lăsat în urmă, ea pur şi simplu nu mai există deja, a fost înlocuită de o nouă conjectură universală.
       Există o Ipoteză a Apocalipsei pe care o ruminăm şi cu care trăim deja.

       ● Orwell, contemplând acţiunile anarhiştilor spanioli care aruncau biserici în aer, a remarcat despre Sagrada Familia, pe care o găsea cu totul hidoasă: ‘Cred că anarhiştii au dat dovadă de prost gust nearuncând-o în aer când au avut ocazia’ (George Orwell, Homage To Catalonia, Penguin Books, London, 1989, p. 188).
       E drept că, la cât a luat construcţia cu sclipici şi sticle colorate, în taler cu costul impresionant al unui baton de dinamită…

       ● Bunicul cumpărase casa de la nu ştiu ce colonel din armata veche. Militarul trebuie să fi avut, după război, un fel de pasiune pentru grădini şi pomicultură. Altfel nu se explică de ce a plătit să i se aducă într-un transport special, dintr-o staţiune a unui oraş apropiat, pomi fructiferi aleşi cu grijă, plantându-i în grădină pe soiuri. Şi de ce noi, decenii mai târziu, am avut toată copilăria cele mai bune nuci, mere ionatan şi cireşe (foarte dulci, mari, după ce se înnegreau puteau fi uitate pe copac fără să facă viermi vreodată), pentru care vecinii veneau să ia câte o crenguţă de altoi spre a-şi îmbunătăţi producţia. Ce s-o fi întâmplat cu acel om, nu ştiu. Cred că erau răzbunări în vremea aceea. După război a hotărât să vândă tot şi să-şi ia ceva în alt oraş. Niciodată nu l-am întâlnit şi n-am ştiut ce s-a ales de el. Am avut, noi copiii, o curte simplă şi, despărţită de un gard scund, cea mai spectaculoasă grădină cu mici alei şi fructe de tot felul, nuc imens, legume şi flori, un paradis în centrul centrului de oraş, pe o străduţă care se înfunda şi unde nu trecea mai nimeni, înconjuraţi de case şi fericiţi ca în paradis. Bietul om. Trebuie să fi crezut că strânge pentru bătrâneţe, fără îndoială, şi istoria pregătea lucrurile pentru altcineva. Veranda lui largă, înaltă şi luminoasă – nu se mai fac aşa, trebuie imaginate vreo 10 ferestre duble alăturate -, podul imens cu bârne grele şi hornuri după care alergam ascunzându-ne, bolta pivniţei zidită în cărămizi uscate, cu un aer plăcut, cotită şi misterioasă ca-n filme.
       Eram fericiţi? Nu fericiţi; nici nu ştiam că trăim. Că există în afară un fel de viaţă, împărţită pe zile şi luni şi săptămâni, cu oameni care numără ore şi minute şi se grăbesc spre ceva.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 20 februarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s