~

       ● ‘Nu că lumea bună ar fi fost prea mare pentru talentul lui Truman Capote. Acea lume bună era prea mică pentru talentul lui Truman Capote. Aici, cel puţin, în termeni omeneşti cei Foarte Bogaţi sunt foarte săraci. Interesant cu ei e că nu sunt interesanţi; incredibil e că nu sunt nici măcar credibili. Cu siguranţă nu sunt acei ‘monştri răsfăţaţi’ din titlul capitolului lui Capote [din Answered prayers]: sunt mediocrităţi răsfăţate, nişte ciudaţi plictisitori.’ (Martin Amis, The war against cliché: Essays and reviews 1971-2000.)
       Man. Asta spre a sluji drept exemplu pentru cât de mult se poate cineva înşela. Ideea că cei ‘Foarte Bogaţi’ nu sunt decât nişte bogaţi cu un pic mai mulţi bani (după cum bogaţii sunt nişte săraci cu bani, un increment material de tipul ăsta) e veche şi nulă, iar Amis se cufundă în ea până peste cap. Numai imaginea bogaţilor de primă generaţie sau de a doua – îmbuibaţi – s-a impus în literatură, cu Stendhal, Balzac etc., doar latura moralistă a îmbogăţirii a fost exploatată. Era generoasă literar şi flata imensul lectorat sărac. Despre înalţi trebuie să scrii că sunt scunzi, despre pitici că evoluează în foarte frumoase jocuri de volei.
       La suprabogaţi nu ai ce să exploatezi, totul e prea polisat şi calm acolo, o indiferenţă absolută. Nici n-ai şti de altfel să reproduci o conversaţie, o zi din viaţa lor, într-atât mediul e azi radical necunoscut. Singurul necunoscut. Nu merg la şcolile noastre, cu avioanele noastre, în spitalele noastre, în magazine, totul e inedit şi segregat. Până şi aristocraţia veche rămăsese într-un fel în lume, lângă noi, nu se îndepărtase atât de mult de ea. Era foarte bogată, dar îi vedeai trăsurile, rochiile, călătorea de la un castel la altul, era sesizabilă, nu ascunsă în domenii impenetrabile sau insule. Avea o identitate, o limbă, nu douăzeci de paşapoarte de la naştere. Nu se înţelege că superbogaţii de acum sunt o altă lume, postistorică. O lume care nu mai poate fi prinsă şi arsă pe rug, la răstimpuri, pentru că ar fi la putere, sferele lor sunt dincolo de putere şi nu se amestecă în ea. Măsura în care aceşti oameni sunt separaţi.
       De altfel, în afară de Fitzgerald, nimeni n-a cunoscut bogaţi reali. A treia, a patra generaţie, a cincea de moştenitori. Sunt ştiuţi doar cei vizibili, aflaţi ‘în lume’ încă, în reviste Forbes, genul Warren Buffett etc., prin identitate şi mimesis. Publicul vrea să afle un singur lucru: totul e în regulă şi egal. Nicidecum că un salt nu material, ci cultural, antropologic, ar putea avea loc.
       Capote admite că nici el nu i-a cunoscut prea bine şi că poate doar Vidal, dacă ar fi avut răbdarea să-i descrie, ar fi întrezărit figurile câtorva, nu se ştie cât, nu se ştie unde.

       ● O altă informaţie despre delicaţi: Beria consemnează în presupusul jurnal că, în prezenţa lui, Stalin a plâns de două ori.

       ● Duras despre îmbătrânire: ‘Foarte repede în viaţa mea a fost prea târziu. La optsprezece ani era deja prea târziu. Între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani chipul meu a plecat într-o direcţie neprevăzută. La optsprezece ani am îmbătrânit. (…) Această îmbătrânire a fost brutală’ (L’amant).
       Acel ‘chipul meu a plecat într-o direcţie neprevăzută’… Acelaşi efect frisonant, după ani. E drept că la femei e un pic altfel, mult mai dur. Dar în cele din urmă, pentru toţi, chipul o ia într-o direcţie necunoscută. Un număr de două sau trei asemenea plecări sunt prevăzute. Chipul, corpul, în cele din urmă restul.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 23 februarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s