~

       ● Aud constant critica asta despre evrei, nu chiar antisemitism dar în prag de a fi.
       – M-am săturat. Atât se umflă în pene… La toţi evreii am văzut… nu ştiu cum să-ţi spun, un fel de suprematism moral. Măi, nimeni nu e ca ei. O idee uriaşă despre ei. Că sunt primadone încununate de un destin, unul mai important ca al oricui pe lume, parcă toţi poartă pe frunte nişte lauri şi s-au întors din bătălie, au o fandoseală din asta de operă, cu cor şi costume…
       – Ok… Să zicem că au un fel de orgoliu al suferinţei. Când suferi crezi că eşti ales să suferi, e un transfer. Aşa găseşti un sens la ce ţi se întâmplă. E la fel şi pentru un pacient de spital. Da, ai să găseşti evrei primadone, care dau mereu ochii peste cap şi suspină şi-ţi ţin discursuri despre morală. Ei şi?
       – Dar de ce să sufere? Şi acum? Au cea mai bună situaţie din lume, de când sunt. Care mai e suferinţa? Cât mai trăiesc din suferinţa din trecut? Şi-au dat un termen? Nu ştiu, măi. Nu mai pot. ‘Saturaţie’ – cunoşti cuvântul ăsta?
       Da, cunosc cuvântul ăsta…
       Cred că aşa a început.
       (Şi în antisemitism stă acel ciudat germene de antiumanism universal, sesizat de Fanon: ‘Profesorul meu de filozofie, de origine antileză, e cel care mi-a amintit într-o zi: „Când auziţi vorbindu-se de rău despre evrei, ciuliţi urechile: despre voi se vorbeşte”‘ – Frantz Fanon, Peau noire, masques blancs, Seuil, Paris, 1971, p. 98.)
       Cred că orice ură începe cu o critică perfect probă şi inocentă, care degenerează uşor, insesizabil. De aceea analiza urii e atât de complicată şi nu poate fi rezolvată cu o tiradă morală – altminteri am fi eradicat-o de mult. Există un grăunte de adevăr: de aceea minciuna e complicată.
       După care o continui, şi tu însuţi nu ştii de ce o continui… Eşti la porţile patologiei şi te uiţi curios, pe o mică fereastră, înăuntru.

       ● Nu înţeleg ideea de selfie. De ce să chinui un om să stea lângă tine într-o fotografie ca şi când aţi fi prieteni, deşi nu te cunoaşte. Nu e un foto-viol?
       Ştiţi cine e fericit să facă poze lângă nişte necunoscuţi? Nimeni.
       – Ăsta pe care-l vezi în fotografia de pe birou e tipul lângă care am stat o secundă. I-am provocat un moment de nefericire, sunt mândru de asta, şi a rezultat o poză în care totul e fake, relaţia dintre noi, apropierea de mine, zâmbetul. Mă simt bine în privinţa asta, de fapt o voi muta chiar acum de pe birou pe şemineul din living.
       – ?…

       ● Ce-i de făcut. Când totul se împotmoleşte, soluţia scriitorului e de obicei aceeaşi. ‘Omoară pe cineva.’ Trucul funcţionează tot timpul. Vine natural şi, după moartea unui personaj, problema narativă e de obicei rezolvată.
       Viaţa, neridicându-se la exigenţele ficţiunii…

 

 

Reclame

~ de soirs pe 26 februarie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s