~

       ● H. şi explicaţia lui că răspunderea pentru nazismul european trebuie căutată la… victimele sale: ‘…Sistemele dictaturii totale existente în modernitate provin din monoteismul iudeo-creştin’ (Gesamtausgabe, IV. Abteilung: Hinweise und Aufzeichnungen. Schwarze Hefte 1942–1948, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2015, Band 97, p. 438). Adică am ajuns să avem dictaturi atroce fiindcă am rupt cu Atena şi Roma, cu tradiţia presocratică a gândirii şi cea religioasă a politeismului. Altfel spus evreii sunt vinovaţi ei înşişi pentru cum ne-am purtat cu ei, de vreme ce au cules ce-au semănat. Asta în ’45…
       Tot timpul până acum Faye mi se păruse un fel de oportunist caraghios.
       Dacă se oprea de pildă la monoteism şi nu adăuga acel ‘iudeo-creştin’, teza ar fi rezonabil inatacabilă. Un singur zeu te pregăteşte pentru metapolitic: un singur dictator, un partid unic, o familie unică, un preot unic, un singur tată de familie, un singur patronim, o singură moştenire etc., o repetiţie fractalică a Unului în structură până la niveluri ridicole. Doar că tentaţia teismului monolatru e mult mai largă: asiatică etc. Şi nici politeismul şi animismul, care triumfă plenar în tot restul lumii, nu au dat undeva democraţii, ci tiranii colectiviste şi mai atroce.
       Dar obsesia lui pentru evrei, vinovaţi că ar fi urcat spre Europa şi ne-ar fi dat creştinismul, o religie străină politeismului european, aşa cum dai o maladie mortală…

       ● Stăteam undeva prin mijloc şi erau alei în toate direcţiile, aveam rucsacul într-o rână pe umăr şi mă uitam în jur, şi mi-am dat seama că cimitirul e cel mai nihilist loc din lume, e triumful absolut al lui nihil. E şi dezolant să mergi la cimitir primăvara înainte să dea iarba, lipsa vegetaţiei adânceşte şi mai mult sentimentul ăla de descumpănire şi ridicol şi insuportabil care ţâşneşte din pământ şi din rădăcinile uscate şi din alinierea mormintelor. Dar trebuie să treci din când în când pe-acolo ca să-ţi faci datoria etc., şi ai o ‘criptă’ a familiei de îngrijit şi toate lucrurile alea fără sens, şi dacă mai faci greşeala să te duci singur în aventura asta o să regreţi. Şi am regretat. Era o zi frumoasă. Nimeni pe alei, sentimentul că eşti prins în capcană.

       ● Există o instanţă a ateului care-mi place mult: ateul din milă.
       De pildă Hitchens era aşa. Tip zvăpăiat, militant radical la Oxford etc. El de exemplu era dispus chiar să admită existenţa zeului, şi nu numai de dragul argumentului. La întrebarea ‘Ce vei face în faţa lui dacă totuşi există’, găsea variante inclusive: o să-i spun asta sau asta. El putea admite în ultimă instanţă ipoteza zeului: doar că i se părea îngrozitoare, insuportabilă şi cea mai mare umilinţă a umanului.
       Numai din compasiune pentru făptură.
       Ideea era aşa: vreau să trec de la starea de heteronomie (legea vine de undeva de sus) la regimul de autonomie (legea e produsă de oameni). Nu vreau din demnitate să fiu credincios. Din onoare nu vreau să fiu religios. Căci asta înseamnă a fi în eternitate în Coreea de Nord, în timpul vieţii şi după moarte. Eu nu vreau să fiu în Coreea de Nord şi să laud micul Părinte al popoarelor, cântând la harfă pe un norişor de puf, până la sfârşitul timpurilor. Nici dacă s-a sacrificat pentru mine sau pentru păcatele mele. Nimeni nu l-a chemat. Nici dacă a murit pentru mine pe cruce. Nimeni nu l-a autorizat – e cumplit să copleşeşti pe cineva cu o asemenea datorie nesolicitată. Nici dacă a creat Universul însuşi, cu noi mici furnici mişcătoare în el, într-o zi când s-a amuzat să facă demiurgie. Daţi-mi autonomie sau luaţi-mi tot.
       – Bine, i s-a replicat, dar ăsta e doar argumentarul Bisericii. Dar dacă cel al zeului ar fi complet diferit? S-ar putea să ajungi în Paradis şi el să-ţi zică: Uită tot ce-ai auzit despre mine dinspre purtătorii mei de cuvânt şi PR, Biserică şi table de legi şi lucruri scrise, sunt numai prostii. Toate. Uită tot. De milenii se înalţă rugi către mine, e o litanie asurzitoare, nu mai ascult nimic. Nu vreau niciun elogiu, nicio odă, niciun psalm şi nicio poezie, fii liniştit. Şi acum bucură-te de nemurire. Nici măcar n-o să te cert vreo clipă că n-ai crezut în ea sau în mine.
       Ei bine, chiar şi aşa, continuă Hitchens şi abia acum devine interesant, tot aş fi preferat ca zeul să nu existe. Să nu mai fim în relaţia de păstor şi turmă, raport absolut insuportabil. Chiar şi aşa, ceea ce prefer pentru aventura umană şi pentru regimul general al fiinţei e autonomia. Fără lege de sus, fără un spiritual care domină temporalul, fără o lume de Dincolo care o explică pe cea de aici şi îi dă continuitate, nu mai vreau evaporarea realului. Vreau să fim. Ceva. În cele din urmă.
       A combătut din… compasiune pentru uman. Cred că e cea mai frumoasă latură a ateismului (care e de obicei nesuferit etc.), să argumentezi împotrivă chiar şi în ipoteza în care ai şti că zeul există. Şi nu din orgoliu etc., ci din compasiune. H. nu suporta să vadă omul în genunchi. Dacă ce se petrece aici e o aventură umană, bună-rea, cel puţin s-o ducem până la capăt autonom. Ştia că destinul creaturii radical singure nu e vreo fericire. Într-un monolog perpetuu, aruncată într-un proiect absurd, suferind în plus de singurătate, înainte de a fi cu totul acoperită de ceea ce s-a temut a fi: neant.
       Dar cred că e cea mai frumoasă variantă de ateism. (Şi Sartre o avea, dar o argumenta aşa de obtuz că-i lua tot farmecul.) Chiar şi dacă ai exista, nu stau de vorbă cu tine, sau dialogăm numai în singurătate. Pentru că mi-e milă de specie. Din onoare pentru specie, pentru cei slabi şi care nu s-au cerut aduşi aici, în micul tău joc. Şi dacă eşti zeu într-adevăr, înţelegi asta şi ne laşi tăcerea.
       E un tip de compasiune care…
       …De pildă odată îl aşteptau doi vechi prieteni într-un bar, Ian McEwan şi Martin Amis, şi Hitchens intră spunându-le că este o femeie pe partea cealaltă a străzii şi se leagă nişte derbedei de ea. Trebuie să mergem să vedem ce e. Cei doi se privesc lung, îşi dreg glasul… Perfect, spune Hitchens, sunt numai şapte inşi, haideţi. Tipi de cincizeci şi ceva, cei doi se priveau puţin oblic. Văzându-i livizi şi ca să-i grăbească, a exclamat: hai, sunt numai şapte, noi suntem trei! Se pun până la urmă în mişcare, şi norocul lor a fost că pe aleea întunecoasă nu mai era nimeni…
       Un asemenea tip de ins era, şi găsesc că e o chestie foarte frumoasă şi una dintre puţinele variante de ateism simpatic care pot să existe.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 2 martie 2019.

2 răspunsuri to “~”

  1. […] dumneavoastră credeți?

  2. Mulțumesc. Sunt atee și niciodată nu am putut explica de ce. Până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s