~

       ● Hitchens: ‘[Islamul] e o religie enormă, cu o putere gigantică, care pretinde că un arhanghel i-a vorbit unul ţăran iletrat şi i-a adus o revelaţie finală care le surclasează pe toate celelalte. E un plagiat, făcut de un epileptic, al celor mai rele părţi din iudaism şi din creştinism. Asta e evident, mi se pare. Cât timp credeţi că voi mai putea spune asta oriunde vreau?’ (conferinţă, 2006).
       Dacă spune asta azi, la 99% dintre universităţile din ţara libertăţii, zboară de acolo ca şi când n-ar fi fost vreodată, cu tot cu tenure, cu drepturi de pensionare şi compensaţii şi cu toată familia lui campată în incintă.
       Istoria e interesantă mai ales pentru punctele ei de regres. Infinit mai interesantă decât pentru progresele ei, care sunt, meh, de obicei parţiale şi târzii. Nu credeam de pildă să mai vedem în timpul vieţilor noastre, în Occident, la 200 de ani după Milton, Paine, Voltaire, Mill sau Revoluţia franceză, reluarea discuţiei despre ofensa blasfemiei sau a profanării.
       Sigur, suntem asiguraţi surâzător de contrariu. Se spune de pildă că reţelele sociale, care au deprins deja gustul cenzurii – Facebook, Youtube & Co. – nu-şi vor mai permite să cenzureze multă vreme, deoarece legislaţii din diverse ţări îi vor declara curând pe toţi, simplu, editori. Şi un editor nu are dreptul să cenzureze o opinie, indiferent de ce tip, chiar nazistă o opinie e o opinie. Din acel moment există jurisprudenţă şi nu se vor mai putea ascunde după dreptul privat al companiilor private de a accepta în spaţiul lor ce conţinut doresc.
       (S-a întâmplat la fel cu benevolenta dar stupida lege Gayssot din Franţa, care a produs mai mulţi antisemiţi şi negaţionişti decât a oprit – un pic peste 30% dintre francezi au azi raţionalizări complotiste ale realităţii şi o parte cred că e ceva dubios cu camerele alea de gazare, de vreme de evreii ‘nu ne lasă’ să vorbim despre ele. De curând, la valahi, un critic local, altădată mai inspirat, remarca, la moartea unui poet slab şi oarecare dar cu o erotomanie plăcută pentru galerie, că insul scăpase în definitiv ieftin murind: asemenea versuri sunt cam de bătrân libidinos, observa, după MeToo ele ar ridica sprâncene în toate mediile din America şi e probabil că, astăzi, nici măcar Nabokov n-ar mai putea scrie Lolita. Aceasta o spunea cu bucurie.)
       Regret. Cei care vor să se simtă ofensaţi nu au dreptul să scoată ceva din spaţiul public pentru motivul că acel ceva îi ofensează. Nu dai o lege contra cuvântului ‘nigger’. Fie te duci frumos, în privat, la cel care l-a rostit şi îi dai o pereche de palme, fie te duci la tribună şi argumentezi împotrivă. Laşi cuvântul liber, ieşi din lenea gândirii – şi urci la tribună pentru a argumenta împotrivă, făcându-le celor din public creditul de a delibera cu propria lor minte. O opinie nu e o informaţie – informaţia poate fi cenzurată, ‘clasificată’. Instituţiile, grupurile, colectivele nu se pot socoti vreodată calomniate, asemeni persoanelor private. Numai persoanele private au dreptul să-i îmbogăţească pe avocaţi în materia calomniei… Nu pot fi acceptate argumente de la autoritate sau de la tradiţie în îngrădirea opiniei despre clase şi categorii, nu se poate accepta cererea grupurilor de a fi exceptate de la critică sau ofensă. Şi toate astea nu sunt postulate sau decrete – ‘Nu pot’, ‘Nu au dreptul’, ‘Nu pot fi acceptate’ -, ci rezultatul constatării unei imposibilităţi logice: niciunul dintre noi nu cunoaşte pe cineva, nu poate găsi o persoană în lume, de azi sau din trecut, nu poate alege cu penseta niciun mare nume dintr-un tratat de istoria gândirii şi niciun areopag de înţelepţi, în stare să discearnă între o opinie bună şi una rea, desemnând invocata ‘limită’ litigioasă dintre ele. E o aporie pe care nicio societate sau minte onestă nu a rezolvat-o. Drept care libertatea de expresie trebuie să includă dreptul de a ofensa colectivele, categoriile largi. Ba chiar, condensată în formula sa cea mai scurtă, libertatea de opinie nu e nimic altceva decât asta: dreptul de a ofensa.
      Declararea reţelelor internet drept editori (publishers) pare un truc de ripostă simplu, pe care legislatorii – de pildă cei englezi – îl pregătesc deja. Se va vedea.
       Până atunci, ce spectacol.

       ● Beigbeder: ‘…E lucru mai rar să invoce cineva durerea tăcută a scriitorilor. Ce dură e această meserie nesindicalizată! Lucrezi şapte zile din şapte timp de ani de zile pentru o remuneraţie jalnică, calculată în procentaj infinitezimal al vânzărilor de carte. Şi când munca e isprăvită, calvarul continuă: trebuie să le vorbeşti unor inculţi, să dedici cărţile unor persoane în vârstă sau unor midinete, să ţii conferinţe în locuri îndepărtate, să bei vin spumos în saloane sordide…’ (F.B., ‘Écrivain, ce dur métier’, Le Figaro magazine, 8.03.2019, p. 108).

       ● God damnit, lăsaţi ‘valorile’, această invocaţie metafizică. Daţi-ne argumente.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 10 martie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s