~

       ● Lungesc pasul şi îl ajung din urmă.
       – Voiam de mult să vă întreb. L-aţi cunoscut pe Ceauşescu, aţi stat în preajma lui, să zicem, cumulat de-a lungul timpului, câteva ore cel puţin, nu?
       – Da.
       Cu câteva zile în urmă bătrânul îmi răspunsese onctuos la salut şi, neştiind cărui merit datorez acea semiplecăciune, am crezut că eram în drept să-i pun câteva întrebări, ca atare am continuat: ‘Spuneţi-mi, era stupid?’.
       – …şi poate chiar mai mult de câteva ore.
       Încetineşte mersul, am avut impresia că s-a împiedicat, pare că nu înţelege foarte bine.
       – Aţi spus…? Cum adică?
       – Dacă era… nu ştiu, un tip okay ca inteligenţă.
       – Era foarte inteligent.
       Răspunsul e ferm.
       – El nu avea… educaţie din…
       – Formală.
       – Da, a avut o copilărie foarte săracă, primitivă. Erau mulţi fraţi, nu ştiu ce-a făcut el exact pe-acolo, practic a fost în mizerie. Dar era foarte inteligent.
       – Auzisem mai mult de ‘viclenie’, în ce-l priveşte. În general ăsta era cuvântul folosit. Parcă nu de inteligenţă, neapărat. (Mi-am dat seama chiar atunci că greşesc. Ce avem noi în vedere prin inteligenţă e îndeobşte: sofisticare. Un tip care ştie Proust, poezie flamandă şi execută un solo de violă.)
       – Înţelegea tot, problemele, situaţiile. Să conduci douăzeci de ani o economie…
       – Douăzeci…
       – Şi cinci. Sunt atâtea ramuri, complicaţii. Eu eram în industria chimică, la filaturi, o chestiune foarte specifică. Nu-mi amintesc să-i fi spus ceva să nu înţeleagă. Dădea soluţii pe loc.
       – Bune?
       Ezită un pic.
       – Bune, da.
       Vrea să livreze o anecdotă din genul hagiografic dar îl grăbesc. E nemulţumit. Câteva zeci de metri şi trotuarul nostru se bifurcă, el traversa undeva în stânga şi eu merg înainte, n-aveam niciun chef să prelungesc conversaţia cinci secunde peste sensul giratoriu. Bătrânul trebuia neapărat să se execute telegrafic, până acolo, cu explicaţiile.
       – Nu era arogant?
       – Nu. Asculta, avea răbdare. (!) Asta te încuraja să vorbeşti, dar dacă greşeai… Asculta şi o critică, ţinea minte dacă era o obiecţie valabilă. Erau şi care-l criticau direct: greşiţi aici. Dar trebuia să ai dreptate. Bătrânul se încruntă, îşi aminteşte ceva. Pe el l-au mâncat ceilalţi, l-au distrus ceilalţi. În timp. Nu rezista la linguşitori. Şi când a pus-o şi pe Ea peste tot…
       Am mulţumit, socotind audienţa închisă, mai întâi fiindcă simţeam că discuţia intră în litania ‘de-ar fi ştiut el împăratul’, varianta nostalgicilor, apoi pentru că bordura se apropia.
       Îl privesc peste umăr cum traversează, cu şchiopătatul lui vioi, pe trotuarul celălalt. Trebuie să aibă 85, poate mai mult. Ţine bastonul în mână ca pe un arătător şi îl balansează ca un Chaplin, fără să-l pună în pământ, ca şi când ar vrea să spună: sunt pe picioarele mele. Bastonul l-am luat ca să mă amuz, în caz că obosesc, dar e mai mult recuzită. În balonzaidul gri, subţire, umflat de vânt, pare un porumbel fără un picior care înaintează în salturi sprintene, scuturând câte o aripă, clătinându-se şi lansându-se iarăşi ferm cu capul înainte. Se îndepărtează mai repede decât mine.
       Silă. Una peste alta, totuşi – silă.
       De ce?
       A fost regimul în care părinţii noştri şi-au pierdut tinereţea, atâta tot. Ce rămâsese de adăugat. N-ar fi trebuit să-l întreb nimic.
       Dar nu, nu era asta, nu ceva în registrul moralist. Dezgustul pe care-l resimt venea, trebuie să fi venit din altă parte.

       ● Am bifat câteva adevăruri de penumbră. La fel de dezgustătoare şi azi. Acele adevăruri puse în aşteptare, ‘on hold’, în conştiinţă. Pe care le admiţi dar numai in extremis şi în sinea ta, n-ai chef să le recunoşti sau să te gândeşti la asta. Bleah, nu încă. Din motive care ne incumbă. Şi pe care n-o să le detaliem nimănui, pentru că nu ni le-am detaliat nici nouă înşine. Lucrăm la asta, trăim din amânare. Şi amânarea e deodată o chestie plăcută.
       Lucruri pe care n-o să le admit încă o vreme, deşi ştiu că sunt adevărate:
       check Nu ne-a condus ‘un analfabet, un idiot cu patru clase’. Am ceva elemente că ar putea să nu fie aşa. Dar nu sunt încă dispus să aud contrariul. De pildă îmi amintesc nu ştiu ce rudă a lui, profă de rusă sau aşa ceva la o universitate, care se mirase într-o zi, la televiziune, cu un calm resemnat: ‘Dar de ce-l faceţi analfabet? (Mirare sinceră.) El şi-a echivalat studiile şi a făcut academia militară de la Moscova. Nu pe pile, imediat după ’45. Atunci era nimeni în partid, nici măcar în primii 10, putea să n-ajungă nimic mai târziu, nu-i interesa pe ăia că vii tu din România. Trebuia să stai doi ani acolo, să ştii limba, să-ţi notezi cursurile în caiete, să treci examenele, care nu erau uşoare. Interesaţi-vă în Vest şi o să vedeţi că academia e celebră, cotată ca echivalentul rus al lui West Point sau Saint-Cyr, nu văd de ce am crede că ruşii ăia pregăteau ofiţeri idioţi cu care l-au bătut pe Napoleon şi pe Hitler. Se exprima greu, e adevărat, era bâlbâit. A muncit mult cu defectul ăla de vorbire. Dar de ce-l faceţi… analfabet? (Nu suferea, nu era indignată. Nedumerire, curiozitate aproape, ca şi când aştepta în mod onest un răspuns de la cel care o intervievase.) Nu ştiu exact când a făcut facultatea de Economie, dar a urmat-o după câţiva ani şi pe aia, la seral. Ştiaţi că avea o diplomă în economie? (Economie spusese, oare? Sunt destul de sigur.) S-a chinuit singur, n-a luat-o ca fotbaliştii, stai acasă şi-ţi vine diploma, el chiar a vrut să înţeleagă. Ani de zile venea de la slujbă seara şi mergea cuminte la cursuri, n-a luat-o ca nevastă-sa, la Academie. E greu să recuperezi în viaţă, chiar trebuie să munceşti. Nu ştia lucruri prea înalte…, dar uite, îi plăcea Coşbuc, îmi amintesc că citea Marin Preda de exemplu şi… nu mai ştiu, alte lucruri, îi plăcea literatura. Nu cine ştie ce, poate. Dar… de-ce-să-l-faceţi-analfabet?…’ şi moderatorul, mormăind ceva, schimbase inspirat vorba. I-am mulţumit în gând. Fiindcă eram hotărâţi să uităm totul în clipa următoare. N-am vrut să ştim, nu încă. – Dacă-mi amintesc ceva pregnant din vremea lui, un sentiment copleşitor, era senzaţia de ruşine. Ne era ruşine cumplit cu pitecantropul acela. Mai mult o judecată estetică, desigur. Era cel mai bolovănos şi mai primitiv dintre toţi liderii din Est, arăta ca o primată confuză printre ei acolo şi ne era groaznic de ruşine. Ajungea să-i vezi portretul în tablou, stomacul ţi se strângea. Nu frică îmi amintesc din anii ăia, ci dezgust. Te întrebai de ce am avut un asemenea nenoroc, de ce ni se întâmplase tocmai nouă, istoric, să-l avem pe unul ca el, cu şapca aia care părea că-i cade tot timpul, cu mâinile cu care nu ştia ce să facă – avea ceva maşinal şi împiedicat în gesturi, precum nebunii -, cu privirea derutată de parcă nimerise de fiecare dată într-o cameră greşită. Mă gândesc la vocea lui panicată, în conferinţa de la Timişoara: ‘Să aveţi muniţie de război… se execută foc… fără nicio discuţie…’, văd tinerii ăia cu un glonte în cap sau înşiraţi la morgă şi… hm. Nu. Deocamdată, nu. Să mai lăsăm să treacă vremea. În orice conversaţie ‘de tren’ sau de taxi, când voi auzi clişeul etern ‘Ne-a condus un analfabet, un idiot cu patru clase’, voi încuviinţa, calm. Nu vreau să ştiu, nu încă. Să zicem, 20 de ani de acum înainte.
       check I. Iliescu e părintele capitalismului românesc. Material, financiar, cam cel mai mare binefăcător al valahilor din, să zicem rapid, întreaga istorie contemporană (dacă ne dăm întâlnire de pe la Reforma agrară din 1921 încoace). Acest întârzietor care a nenorocit ţara cu defectele sale de caracter, dintre care cel mai mare era ezitarea, amânarea nesfârşită, sentimental, iubitor de mineri şi abataje, vag rusofob dar ancilar, fondatorul unui partid naţionalist-conservator, inhibitor al oricărei mişcări reale de stânga autohtone – el e tipul cu cele mai mari merite (absolut colosale) în capitalismul incipient valah. Capitaliştii ar trebui să pregătească o decoraţie, o plachetă, un loc gratuit în cimitirele lor particulare, cu alei private şi barieră, pe care şi le construiesc. Căci, pe o listă a tuturor ţărilor europene în care oamenii sunt proprietari pe casele în care locuiesc, România ocupă azi locul… I (întâi). (Pe un alt clasament mondial suntem pe locul 2 la home ownership, după Insulele Mauritius – dar acolo e vorba de semi-colibe din stuf şi străini în vile de vacanţă.) Avem azi 96,4% inşi proprietari pe casele lor. Nu-mi amintesc vreun parametru pozitiv la care ocupăm în lume locul întâi. (Concret, vreau să spun, în lumea reală.) În Franţa proprietarii sunt 65%. Austria are 55. SUA, 65. Marea Britanie, 63, Elveţia 43. Ajunşi proprietari pe la 60-65 de ani, când termină de plătit ipoteca, înainte de a-şi da glorios sufletul şi a lăsa totul copiilor, pentru ca altcineva să se poată bucura în sfârşit de chestiile alea mirifice numite case. Asta a făcut-o acest I. Iliescu, şi încă vreo câţiva tipi din Europa Centrală, după căderea comunismului. Rezultatul: în anii ’90, ultima bătrânică din ultimul orăşel şi-a putut cumpăra apartamentul pe – îmi aduc aminte foarte bine – preţul unui frigider de atunci. Drept care absolut toată lumea, ultimul şomer, ultimul beţiv şi declasat şi-a cumpărat, în ţara valahă, acoperişul de deasupra capului. A fost de departe cea mai mare reformă de împroprietărire, de 70 de ani. A însemnat printre altele şi începutul capitalismului, căci pentru a obţine un împrumut de la bancă, un ‘capital de pornire’ nu puteai garanta în anii aceia decât cu o proprietate. Pentru urbani, aceasta era doar apartamentul (mai puţin de 5% erau proprietari pe apartamentele lor, în comunism). De la primele buticuri cu bomboane şi sucuri a pornit, astfel, capitalismul vernacular glorios. Primul strat, şapa de beton, fundaţia capitalului valah a aşezat-o această împroprietărire barocă. Suntem poate înclinaţi să credem că românii le-ar fi primit oricum, în virtutea unui soi de drept moral, căci plătiseră o viaţă, decenii întregi, chiria acelor apartamente, investiseră în ele, dăduseră cu var şi meritau să şi le treacă în proprietate în fine. Încercaţi să-i spuneţi proprietarului la care locuiţi, oriunde în lume, că, după ce i-aţi plătit ani de zile, dvs. sau antecesorii, generaţii întregi, să zicem 10 sau 200 de ani, chiria, simţiţi că aţi fi acum îndreptăţiţi să vi-l treceţi în proprietate… Fără această reformă imobiliară, s-ar fi întîmplat cu totul altceva cu aceste ‘cutii de chibrituri’ (nu mergeţi la Paris sau la Londra, pentru a vedea dimensiunile locative ale altor cutii şi ale altor chibrituri, păstraţi-vă inocenţa). Primăriile şi particulari veseli ar fi luat rapid aceste blocuri în gestiune, cum au făcut cu fabrici, parcuri, terenuri. Eram azi chiriaşi la proprietari burtoşi care deţineau blocuri ori cartiere întregi ca şi când le-ar fi moştenit de la propriii părinţi, şi le plăteam chirii o viaţă. Şi vieţile noastre le plăteau chirii o viaţă, existenţial vorbind: în copii mai puţini, în studii afară mai puţine susţinute cu împrumuturi, în frigidere şi afaceri şi automobile şi vacanţe şi mariaje mai puţin locativ consolidate şi vieţi mai puţine, totul contabilizat în descendenţă. Or, 96% dintre români, în ţara Nicăieri, sunt azi virtual deţinători ai unor sume de zeci de mii de euro, pe care le pot obţine oricând, ceea ce pare simţitor mai mult decât nimic. Vor fi tot mai puţini, tot mai repede. – Ştiu, totul e trist. Când oamenii se raportează azi la acest I. Iliescu, au în ce-l priveşte curiozităţi taxidermice. N-aş merge până acolo, atacarea bătrânilor e primul semn limpede de barbarie. Aud că se pun sticle de şampanie la rece pentru sfârşitul unui bătrân, dar sticlele stau în nişte frigidere, care stau în nişte apartamente. Nu ţin să mă gândesc la asta prea curând. 20-30 de ani cel puţin, e un adevăr pe care-l împing în penumbră, sigur că pot trăi fără el.
       check ‘Drumul european’, recuplarea noastră la Vest le datorăm celor mai abjecte persoane din Valahia. Nu pot să mă duc la mormântul lui C. Coposu să-i mulţumesc pentru asta. Aş vrea să merg la al lui I. Raţiu (my guy), R. Câmpeanu etc., la biroul oricăruia dintre contemporanii decenţi în viaţă. Dar datorăm alipirea noastră la Europa celor mai slabi, anacronici, bizari şi uneori direct abjecţi dintre şefii politici valahi. Au avut o rusofobie foarte sănătoasă – nu există partid care să n-o aibă, şi ea va fi o politică inevitabilă la noi, aici sub nara chitului, 200 de ani de acum înainte – şi au îndreptat lucrurile, cu poticneli, înspre limanul vestic. Ar fi putut să se opună, foarte uşor, să se pună de-a curmezişul. Dar au făcut-o. De o sută de ori. Când căutăm semnături în catastife internaţionale, sunt ale lor. La timpul potrivit, aşa cum au făcut-o. E absolut deprimant. Ce noroc mai avem şi noi. Blestemul României – inutil să spui al câtelea – e că ne-au ajutat să ne eliberăm urmaşii celor care ne ţinuseră neliberi. Ar fi trebuit s-o facem noi, degajat, surâzător. Dar aşa e destinul unei naţii încropite, fără importanţă pentru nimeni, în care totul e amestecat, totul e amestecat, totul e amestecat şi nu mai există un punct zero, de demaraj şi de ‘despărţire a apelor’ şi alte naivităţi maximalist morale asemenea. Toate trenurile sunt pierdute dinainte în ea. – Rugăminte să veniţi cu acest adevăr peste 20 de ani. Există limite ale amalgamului moral şi ale dezgustului, nu mi se pare că sunt pregătit încă.
       check Poporul român n-a greşit politic niciodată. El, care votează întotdeauna ‘prost’ orice ar face, e fără reproş. A adus, pe rând, pe absolut toată lumea la Putere. Cred că, cu excepţia unor ‘extremişti’ troglodiţi, au guvernat pe rând toţi în România. I-au încercat pe toţi şi au avut onest încredere în toţi. Nu e nimic pe scenă, în România de azi, care să nu mai fi fost cel puţin o dată la putere. Bietul ins e fără pată de 30 de ani… Sunt mai fericit să admit asta. Deşi e greu suportabil, pentru o psihologie, să nu ai pe cine arunca obiectiv vina pentru ceea ce există.
       Îmi surprind o anume laşitate în privinţa adevărului? Dacă e cazul, adevărul se amână? Neah. Nu e nimic mai înalt decât adevărul. În absolut, doar literatura. Dar nu e totul orbitor, sub lumină, există şi domeniul penumbrei. Locul ăla, asemănător podului casei sau unei cămări, unde punem schiurile, patinele, jucăriile din copilărie şi stingem lumina, spunându-ne că ne vom ocupa cu siguranţă într-o zi de ele. Nu sunt mai puţin reale, există. Dar nu suntem pregătiţi să cotrobăim prea curând, şi nici mai încolo, şi nici mult mai încolo. Convinşi că e mai bine aşa, fără să putem explica foarte clar cuiva convingerea asta.
       Rendez-vous deci peste 20 de ani, sau şi mai bine, mult mai încolo.

       ● Sollers (int. Le Point): ‘Oamenii nu mai citesc. Şi apoi mai e ceva: se şterge memoria. Soţia mea, care e psihanalistă, îmi spune că numeroşi pacienţi sunt incapabili să-şi amintească un pasaj pe care abia l-au citit. Nu mai există decât imediatul’.

 

 

 

Reclame

~ de soirs pe 16 martie 2019.

2 răspunsuri to “~”

  1. Aveți dreptate, dar știți ce e halucinant? Că toți acești proprietari de 55-60 suferă de o amnezie curioasă, dublată de un sentiment de superioritate și dominație în fața celor de 30. Degeaba le spui că și-au cumpărat apartamentele cu câteva salarii în timp ce tu ți-l cumperi cu câteva sute de salarii dacă apuci să le achiți. Pur și simplu nu pot concepe așa ceva… Și totuși noi suntem o generație ratată…

  2. #Denisa: „Noi suntem o generație ratată…” Spuneți-mi, cunoașteți vreo generație de români „luminată”, „realizată” sau ceva de genul ăsta? Adică, există în 2000 de ani vreo generație de români care a dat ceva universalității? Uite, domnule, între 1810 și 1890, românii au însemnat ceva pentru Europa. Au schimbat cu o jumătate de grad temperatura continentului. Economic, politic, cultural. De ce „noi”? Toate generațiile au fost ratate.
    Aveți dreptate, „Poporul român n-a greșit politic niciodată.” Dacă greșea, poate nu eram doar o țară neînsemnată, marginală, în Europa, din mai toate punctele de vedere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s