~

       ● Copil, credeam că bătrânii – din poveşti sau din realitate – erau un fel de altă specie umană. Nu mai răi sau mai buni, dar diferiţi: ei erau cei care mureau.
       Ce pricepi însă, mai ales, odată cu ‘maturitatea’ este că nimeni nu ştie de fapt nimic. Asta e ceva insuportabil. Şi toată fandoseala bibliotecilor? Nu-i citiserăm pe cei vechi pentru a vedea ce s-a gândit înaintea noastră? Derută teribilă. Te clatini sub lovitură. Asta a fost tot, era ceea ce ne ascundeaţi, dincolo de tot vernisul lumii? E un moment în care unii înnebunesc, pleacă până la capătul lumii, divorţează, ucid, alţii au o criză mistică, iau calea mănăstirilor, cei mai mulţi se închid în meremetiseală şi domestic etc. – dar nu uită. Marea înşelătorie nu e uitată. Le purtăm în suflet pică – şi silă – înaintaşilor, şi ne uităm cu ruşine şi milă la urmaşi: la rândul lor, îşi vor da seama

       ● Tot interviul lui Cioran din ’90 trebuie reeditat.
       Nu ştiu dacă mai are cineva benzile video, cele originale. Cred că s-au pierdut. Materialul raw, complet needitat, neprelucrat: filmări de prin casă, cu el şi Simone (tot ce a părut atunci prea intim să intre într-o prezentare hagiografică), fragmente care au ieşit prost, tăieturi, tremur de cameră ‘home made’ etc., absolut fiecare secundă care s-a putut înregistra de la uşă la intrarea în camera lui şi montarea echipamentului de filmare, plimbări prin parcuri şi pe străzi, fragmente audio disparate etc.
       Totul ar trebui inclus în interviul epurat de zgura timpului.
       Dacă nimic nou nu mai există, interviul rămas trebuie curăţat de rugină. Scoase fără milă: ilustraţia muzicală (oribilă, ceva din Cretacic, cel mai urât balast al interviului, care e o convorbire extraordinară); comentariile (bune dar excedentare, în mare citate din cartea lui G.L.); intervenţiile lui Ţuţea şi ale lui Aurel C. (alt film); editările video şi de sunet; fragmentele ‘estetice’ cu Răşinari, casa părintească, fotografii de familie, cimitire, străzi cu piatră cubică, nori pe şesuri, ochi daţi peste cap şi toată umplutura estetizantă care, în anii aceia, era considerată importantă pentru ca un interviu să alunece înspre documentar. Care este exact lestul copleşitor care datează acel interviu colosal. (De celălalt, cu fragmente de ‘mineriade’ din Bucureşti – ‘Apocalipsa’ etc. -, nu mai pomenesc: înspăimântător de prost azi, o oroare pură, vorbele lui C. sunt compilate, răsucite, consideraţiile generale despre istorie sunt introduse în contexte baroce cu muzici bombastice, complet distruse.)
       Când a fost văzut de francezi, fragmentul în care Cioran îl înjură pe Camus la Gallimard (‘Aaa, zic, futu-ţi mama mă-tii…’) a fost subtitrat: ‘Va te faire foutre’. Francezii au fost fermecaţi, vorba a avut un succes extraordinar etc. Mai întâi, cineva îl înjurase pe Camus, icoana semi-abililor etc. Apoi, autenticitatea asta suna pur şi simplu bine, pe seama lui…
       30 de ani. Astfel se duc drăgălaş toate…
       Trebuie făcut probabil la fel cu cărţile. De mult mi-am spus că e nevoie de o antologie ‘tare’ din toată opera, un fel de ‘Sumar/Breviar al gândurilor mele’: un soi de rezumat Cioran care să rămână şi să fie preluat în afară etc., existând pe masa fiecărui student sau cititor, un compendiu tip Epictet sau Marc Aureliu, de 350 de pagini cel mult. În care ar fi prelevat tot acidul, aşa cum anumiţi farmacişti extrag atent doar veninul şarpelui. Ar cădea, aproape fatal, cele 6 cărţi româneşti, sondări în limbă de un lirism bizar şi pe alocuri infantil de care el însuşi se ruşina, clar inferioare performanţei şi personalităţii de mai târziu, şi din care abia dacă pot fi salvate azi – cu exigenţa atemporalităţii – 10 pagini. Criteriile ar fi doar: percutanţa formulei şi adâncimea temei, tot ce e sclipitor şi răscolitor prin claritate. O antologie în apă tare, a-chronos, în care fiecare fragment îţi taie respiraţia în orice epocă l-ai citi. Şi Doamne, sunt legiune. Ar rămâne reprezentativă multă vreme şi, la un moment dat, cum se întâmplă, nu s-ar mai citi nimic altceva decât ea…
       Timpul trece şi lucrurile astea se pierd.
       Într-o zi, tipul ăsta s-ar putea să fie tot ce rămâne din noi. Dar tot. Nici Eminescu, nici ţara, nici numele de România să nu supravieţuiască în 200 de ani, nici limba să n-o mai vorbească decât doi ciobani rătăciţi din Carpaţi, care nu se vor mai numi Carpaţi. În vreme ce tipi din genul acesta – cu stilul limpid ‘presocratic’, atemporal, epurat, vizând esenţialul sau anecdoticul – să intereseze constant, să fie ‘ceea ce rămâne’ din noi. În postistoria reală – pe care toţi, mai mult sau mai puţin, afirmă că o simt venind -, să rămână câteva pagini, câteva sunete, câteva imagini, mărturii enigmatice şi neclare despre nu se ştie foarte bine ce…

       ● Nu ştiu ce studiu climatologic, într-o revistă de ştiinţă: norii ar putea dispărea din orizontul nostru, în jurul anului 2100 – gaze de seră, fragmentare etc.
       Ceva din genul adorabil.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 30 martie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s