~

       ● Globaliştii imigraţionişti. Refren: Europa a fost întotdeauna un teren al migraţiei.
       De fapt, nici pomeneală. Chiar şi în imperiul roman, se deplasau abia câteva mii. Populaţiile trăiau şi mureau în culturile şi limbile lor. De prin sec. XVIII, Europa a fost un loc al emigraţiei, nu al imigraţiei: se pleca de aici spre America, Australia sau Canada, spre America de Sud, spre noi teritorii descoperite şi colonii. Nu se venea înspre Europa. Imigraţia spre Europa e din Africa în principal şi e în întregime strategia globalistă din sec. XX, deceniul 8 – în jurul lui 1975, când devine, prin legislaţia ‘întregirii familiale’ produsă de elite (împotriva vreunei consultări populare), masivă şi sistematică.
       Cred că ceea ce au gândit – şi e foarte posibil să aibă dreptate – este că un teritoriu şi o cultură prea rigide, precum cea europeană, orgolioase până la rasism, totdeauna gata să producă războaie, pot fi slăbite, dezarticulate, prin mixitate (etno-rasială, culturală) şi că slăbirea aceasta e bună. Nu e lipsit de adecvare şi de adevăr. Dacă eşti produsul mixităţii, eşti identitar fluid. Eşti de toate, o fiinţă din fragmente nu mai e definită de trecut. Când ai o naţionalitate compusă, o piele mediu-măslinie şi bunici de trei-patru moşteniri diferite, o cultură de melting-pot, nu-ţi mai trece prin minte să te crezi superior nimănui. Iar Europa, dacă s-a crezut ceva, s-a crezut mereu superioară. A fost ambiţia ei să dea lecţii lumii; o ambiţie mai mare decât a Americii şi a celorlalte ţări la un loc. Diluând această Europă, prin imigraţie, echilibrele demografice şi culturale basculează, identităţile se şubrezesc, fragmentul ia locul întregului şi aroganţa unitară ajunge, în decenii, o amintire. Nu mai ai în numele a ce să o exerciţi, şi uiţi de ce trebuia să o faci.
       În 1900, populaţia Europei era de patru ori cât cea a Africii. A urmat colonizarea celei din urmă. Azi populaţia Africii e de două ori şi jumătate, iar până în 2100 de 4 ori cât cea europeană. Colonizarea inversă e perfect explicabilă.
       E un calcul prob, şi timpul e bun. Capitalul are o tactică eficientă. Fără graniţe, vamă, taxe, constrângeri sindicale, bariere de limbă, în sumă fără tot ce îi confiscă unui bogat aproape jumătate din venituri (limbă, graniţă, religie, stat înseamnă: obol), paradisul capitalului e un teren viran, un început perpetuu.
       E explicabil fenomenul social cel mai fascinant al timpurilor noastre: chipul postmodern al bogaţilor lumii. Multiculturalişti, ecologişti, compasionali, bogaţii nu mai seamănă deloc acelor burghezi cu burtă, trabuc şi pălărie de fetru din caricaturile sec. XIX, care ieşeau din trăsurile lor pentru a fi priviţi chiorâş de populaţie. Ideologia lor coincide uimitor, azi, cu cea a stângii, căreia i-au furat obiectivele. Dacă cele două extreme s-au atins, e pentru că ceva s-a întâmplat în structură, formând ceea ce Marx numea o alianţă obiectivă: nu s-au vorbit, nu e vorba că s-au înţeles, nu au pus ceva la cale, dar se trezesc că luptă pe front în aceeaşi tabără, ca nişte siamezi tandri. Nu că burghezii s-ar fi emancipat brusc şi multiculturaliştii s-ar fi anchilozat, dar îi unesc aceleaşi obiective. E Sfânta Alianţă a timpului. Azi, un bogat şi un om de stânga (nulticulturală) îşi pot schimba liniştiţi între ei pancartele, la o manifestaţie, fără ca mesajele să difere cu o iotă.
       Un milionar de azi vorbeşte ca un ONG-ist, care vorbeşte ca un funcţionar de la Bruxelles sau ONU, care vorbeşte ca un bancher, care vorbeşte ca un ziarist, care vorbeşte la rândul său ca un intelectual moralist public, care vorbeşte ca un membru de cartier al unei modeste celule comuniste militante. Totul trebuie să fie bine şi să meargă într-o singură direcţie: aceea. Ar putea dansa pe acelaşi ritm hip-hop, nimic n-ar părea în neregulă în tabloul acesta.
       Mulţumită Sfintei alianţe elitare, totul e coerent. Milionarii de azi vor fi văzuţi purtând tricouri simple, ochelari de soare ieftini, în maşini eco şi cafenele populare, foarte cool şi down to earth, făcând sport, cu siluete de pierrot, recitând la diverse tribune texte ecologiste şi clişeele triumfaliste ale culturii mainstream. Sunt chiar în stare să vorbească despre fericirea lumii, să-şi doneze un sfert din avere societăţilor filantropice şi să investească în automobilul electric. Fac asta disimulându-şi lumea, cea reală, autarhică, la care nimeni din mulţime nu are acces. Spre deosebire de predecesorii lor din sec. XIX, nu mai au un interes material să fie antipatici. Au totul de câştigat făcând dimpotrivă. Ei au inventat tehnocapitalismul. Ei sunt şi Wall Street, şi Silicon Valley. Nu noi am decis să ne tehnologizăm, în ultimii 30 de ani. Capitalul a făcut asta. Nu noi am decis să avem în faţă un laptop şi telefoane care, în mod miraculos, nu mai au fir şi le putem purta pe stradă, în buzunar, iar înăuntrul lor se află comprimată lumea. Noi nu suntem parte din toate astea, fiinţa noastră istorică, socială nu a fost în avangardă, nu a decis şi nu a fost întrebată, e spectatoare a unui fenomen care îi scapă cu totul. Nu noi am făcut revoluţia asta, mai mare decât cea neolitică a agriculturii. N-am ales nici confortul, nici tehnica. Alergăm în urma cortegiului ca nişte întârziaţi, şi avem doar bănuiala sâcâitoare că, finalmente, nu noi vom profita de pe urma lor. Cum bogaţii deţin toată media (în fiecare ţară proprietarii mass media încap într-un microbuz – în Franţa sunt în număr de 9 cu toţii), stânga multiculturalistă şi-a văzut pentru prima oară, spre marea ei uimire, idealurile plagiate şi devenite ideologie dominantă. Difuzate de dimineaţa până seara, pe ecrane, ca marea predică a zilei. Sloganurile ei sunt mainstream, le regăseşti predate de la nivelul pedagogic al grădiniţei în toate societăţile, drept valori normate: acel ‘n-ar fi rău să fie bine’ şi toţi să sfârşim într-o îmbrăţişare fuzională ca de scenariu Hollywood. Succes derutant pe care nu şi-l poate explica: prietenul de azi nu era adversarul ei de esenţă?
       În mod normal, idealurile săracilor nu au cum să coincidă cu ale celor bogaţi, identitatea capital-muncă e o contradicţie de structură şi nu s-a petrecut niciodată. Stânga multiculturalistă, societală simte că e dusă de nas, că ar putea fi ceva în neregulă la mijloc, dar, măgulită, marşează. Elita aduce imigranţi, face marele program migraţionist de schimbare a populaţiilor din Europa occidentală şi din America, dar când e acuzată, se apără cu scutul valorilor stângii societale: balada ‘valorilor comune’ umaniste, oftaturi, ochi daţi peste cap. Niciodată nu va expune adevărul, cel economic: câştigăm pur şi simplu mai mult dacă vă mixăm pe toţi cu toţi, anulăm graniţele şi demarăm procesul globalist, e noua etapă a istoriei şi basta, în care ne punem la adăpost urmaşii şi creăm viitorul. Suntem nici mai mult, nici mai puţin decât farul lumii, astăzi. N-am fost niciodată asta, ci totdeauna ariergarda ei reacţionară, n-am inventat nici democraţia, nici libertăţile de azi. Dar acum suntem noi la cârmă şi deţinem jaloanele, binevoiţi a vă da la o parte. – Dimpotrivă. De fiecare dată, ceea ce va împinge în faţă sunt naraţiunile ideologice afective, psihologizante, de la sine câştigătoare prin simplism, de CNN şi N.Y. Times, cu războaie, încălzire globală, rasism, refugiaţi, negrul bun şi albul rău, Africa minunată şi Europa demodată, islamul mirobolant şi celelalte lucruri de o complexitate dezarmantă. Îmi amintesc vorba lui W. Benjamin, ‘Nimic nu e mai anarhist decât ordinea burgheză’. Aflată în cea mai bună poziţie din istorie, elita oligarhică de azi nu poate fi acuzată, pentru prima oară, de nimic. A i te opune e a te opune istoriei, căci e situată în chiar centrul umanismului. Toţi bogaţii de azi par proaspăt ieşiţi de la un seminar expeditiv de filozofia Luminilor. Niciodată n-au avut un camuflaj mai bun în societăţile noastre, şi niciodată naraţiunea lor sublimă n-a fost mai eficientă.
       (Stânga socială, a ‘gulerelor albastre’, în ce-o priveşte, e în afara acţiunii, marea perdantă: cu zero structuri corporate, ONG, media şi new media, e inexistentă.)
       În noua economie globală, ca în univers, când spaţiul se schimbă timpul se schimbă la rândul lui. Nu ştim dacă încetinim, nici unde ne aflăm cu precizie, vechile coordonate nu mai înseamnă nimic. Era vorba de stânga şi dreapta. Erau lucrurile simple de până la cumpăna anilor ’80. De ceva timp, sub vechea partiţie se precizează antinomia nouă: elite versus popoare. Două noi corpuri de armată: ultimul pare să presimtă ceva şi începe, confuz, nestructurat, să se opună. O stângă minusculă, cea socială, e de partea celor din urmă, ca să nu-şi uite baza. Dar nu există. Cealaltă stângă (societală, hipster-multiculturalistă, majoritară) e cu elitele. Nimic nu mai are claritate. Elitele, doar – perpetuu egale cu ele însele.
       W. Buffet: ‘Există un război al claselor, într-adevăr, dar clasa mea, clasa bogată, este cea care face războiul, şi îl câştigăm’. Atâta conştiinţă de sine e meritorie; oligarhia trăieşte acum dintr-o rentă a adevărului.

       ● Dacă Cioran scria romane detective, era Chandler.
       The big sleep: ‘Cadavrele sunt mai grele decât o inimă rănită’.
       The high window: ‘De la 10 paşi, tipa arăta ca cineva cu multă clasă. De la 3 paşi, arăta ca ceva pe care vrei să-l vezi de la 10 paşi’.
       Intriga e total praf, nimeni n-a priceput ceva din cărţile lui, dar scriitura… Tonul intim, de o nervozitate lapidară, trage după el un subtext misterios şi aproape mistic; te gândeşti, ce-i cu tipul ăla, cine e, nonşalanţa lui stenică e înşelătoare, are toate datele să se sinucidă mâine. Capote avea dreptate să remarce că Chandler e un poet.
       (Dialoguri – artă uitată – ştiau să scrie el şi Hemingway.)

       ● După ce s-a terminat în fine centenarul Primului război – lecturi de jurnale, relatări şi memorii etc., întrebarea insidioasă: oare adevărata cauză a războiului nu a fost, de fapt… pacea?
       Acei extraordinari 43 de ani de pace, din la Belle époque. Două generaţii în care oamenii nu mai cunosc războiul, valoarea vieţii, în care se satură de bine şi îşi pierd instinctele de apărare.
       Scenele cu tinerii mergând entuziaşti la război, urcându-se în garniturile de tren. Remarca lui Stefan Zweig: de unde vreţi să fi înţeles unde mergeau, dacă tot ce cunoscuseră era pacea? De la războiul franco-prusac, 1871, până în 1914, trăiseră numai pe norii de pluş ai irenismului. Nici generaţia străbunilor, amorţită, nu-şi mai amintea ce e acela un război.
       În Europa noastră, o lungă după-amiază a păcii de 75 de ani.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 3 aprilie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s