~

       ● În povestea transgender, ultimul clişeu scholar e că, în fond, diferenţa dintre bărbat şi femeie o dau hormonii. Dacă te-ai născut femeie dar te simţi bărbat, o simplă terapie hormonală rezolvă lucrurile. Te injectezi cu testosteron şi, după un tratament de un an, eşti bărbat; te injectezi în schimb cu estrogen şi cu un cocteil de alte lucruri – şi iată-te femeie, observând deja la tine diferenţele: spre surprinderea ta eşti mai sensibil, plângi mai uşor, încep să-ţi placă filme despre viaţa cuplurilor, eşti infinit mai empatic şi ţii mereu o batistă la îndemână. Poţi de asemenea participa la competiţiile sportive de femei. Chestia asta încă se predă, cu toată seriozitatea, la Social studies: argumentaţia e că diferenţa dintre un bărbat şi o femeie nu doar că nu este una naturală, biologică (‘biologic’ e un cuvânt de ocară în umanioare, aproape echivalent cu ‘nazist’), ci totdeauna culturală, construită (de către structura patriarhatului), dar e doar cauzalitate hormonală, rezolvabilă cu o seringă. Pe scurt, de acolo – din testosteron – îşi obţin bărbaţii muşchii, creierul, identitatea. Nenumărate instituţii atletice competiţionale, terifiate şi de umbra lor, susţin acelaşi lucru. Regula e: poţi, ca bărbat, să participi la competiţia feminină dacă ai făcut tratament un an de zile şi nivelul de testosteron, măsurat, a scăzut sub un anume procent. Or, nivelul hormonal nu e deloc alpha şi omega litigioasă a problemei. Mai sunt câteva distincţii de rezolvat:
       – până la 40% diferenţă medie în masa musculară
       – până la 10 cm în plus, în medie, în înălţime
       – în medie cu 12% mai multă hemoglobină în sânge la un bărbat, şi o mai mare cantitate de sânge, ceea ce, accelerând evident transportul oxigenului către ţesutul muscular, amplifică deja, din start, abilitatea la efort fizic şi anduranţa
       – o inimă semnificativ mai mare (cu aproximativ 60 de grame în masă, dar vechiul test al pumnului, din copilărie – ai inima la fel de mare ca pumnul – rezolvă lucrurile din ochi pentru oricine)
       – capacitate pulmonară mai mare (cu 10-12%), comparat pe aceeaşi grupă de vârstă şi de înălţime.
       – densitate osoasă mai ridicată (o mai mare densitate a scheletului, risc mai scăzut de osteoporoză etc.).
       – cu aprox. 25% mai puţină grăsime în masa corporală
       – un metabolism mai rapid
       – diferenţă în structura fibrei musculare (fibrele lungi, necesare unui anumit efort anaerob mai mare etc.)
       – pentru a ne păstra în competiţionalul atletic şi a nu spune nimic de structura creierului (nu doar masa, cum afirmă misoginii, ca şi când greutatea unui creier ar spune în sine ceva, ci structura, ‘cablajul’ – wiring – neuronal distinct. Argumentul mi-e cu atât mai trist cu cât am observat câteva lucruri din jocul de şah, unde e un mic dezastru. Şahiste foarte bune apar mereu – de tip surorile Polgar etc. -, dar nicio femeie nu se apropie măcar de top 100 mondial al clasamentului ELO, sau în topul competiţiilor mari, unde pur şi simplu nu găseşti una singură la mesele de joc, să însenineze atmosfera acolo. Competiţiile mari arată de parcă s-ar fi aruncat o bombă cu testosteron. Femeile se cern şi dispar fără urmă, pe măsură ce competiţa se apropie de vârf, e ceva curios şi un pic insuportabil. Sunt diferenţe în forţa de joc, strategie şi tactică, stil, dar nu acestea sunt semnificative: măcar dacă s-ar apropia de vârf una singură dintre ele… Dacă într-o sală de campionat de şah mondial se simte ‘parfum de femeie’, e fie de la o arbitră, fie de la cineva aflat în public… Au existat tentative, articole în reviste ştiinţifice sau populare, dar nimeni nu reuşeşte să explice raţional acest plafon de sticlă. După un timp a fost clasat ca un subiect jenant, de care nimeni nu se mai atinge).
       Alergând triumfător după noi înşine cu o seringă de testosteron, mă tem că nu obţinem mare lucru şi nu validăm în praxis nicio teză de doctorat, dintre cele care abundă azi ca ploaia de primăvară în ştiinţele interdisciplinare tip transgender studies, gender, gay, sexologie, psihologie şi teorie queer.
       Transgenul a devenit astăzi o figură socială mai interesantă decât homosexualitatea. Cu tristeţe, homosexualii observă cum soarele a plecat de pe strada lor. Într-o anumită măsură, li s-a trecut timpul. Nu mai sunt un trop cultural eroizant al societăţii. Nu mai sunt valorizaţi în pop-culture, cu haloul acela de tragedie al anilor ’80-90, teribilii ani sida care au secerat cu zecile de mii, mai ales în comunitatea artistică. Nu se mai fac filme cu drama lor (de tipul Philadelphia), nu mai sunt cultural subversivi, nu mai impresionează victimar cu adevărat şi au devenit aproape minoritate normată în societate: o poveste veche, în fond nişte has-been. Cum transgenderul e ultima vogă, pentru obţinerea relevanţei sociale unii dintre ei se declară acum persoane trans. Un tip care a fost zece ani homosexual se va declara acum femeie. Doar că nu e o femeie, e un homosexual, şi nu e nicio ruşine în asta. Nu eşti femeie dacă apari subit cu poşetă, eşti un homosexual care merge cu o poşetă. Această nouă competiţie comunitară creează probabil o situaţie identitară de dualitate şi derută etică.
       Măcar dacă toate astea n-ar fi ‘merde politic’, cu vorba lui Capote. S-ar putea purta o discuţie serioasă. De pildă, pentru ca femeile transgender (născute bărbaţi) să nu mai câştige râzând competiţiile sportive feminine la care participă, ar trebui să nu mai fie înscrise la clasamentul feminin, şi nici la cel masculin, ci să li se creeze o a treia categorie competiţională şi olimpică: categoria de gen trans, cu subdiviziunile feminin, masculin, LGBTQ etc. În felul ăsta competiţionalul ar fi unul fair pentru femei. Sunt acum 2.000 de bărbaţi în lume, sprinteri de 100 m, care pot alerga mai repede decât prima femeie de la clasamentul feminin. Dacă unificăm competiţiile la un singur gen, mixt, adio femei în lumea atletică pe o mulţime de discipline, pur şi simplu nu vei mai zări la televizor măcar una singură. Or, dacă un sfert dintre ei se declară femei şi participă în clasamentul feminin, adio femei şi acolo, s-ar realiza o unificare abuzivă, în care bărbaţii ar fi cam singurele personaje din tabloul sportiv, la nivelul de performanţă înaltă. E limpede că diviziunea de gen fusese necesară şi a fost pusă cu un sens acolo, şi trebuie să se întâmple la fel cu categoria trans şi noutatea ei istorică.
       Să crezi că poţi rezolva cu seringa identitatea de gen e de un simplism cam deconcertant. Timpuri turbulente, lucruri de pus în perspectivă calmă. Transgenului – cel mai interesant topic de câteva decenii – îi trebuie în praxis un unghi de atac. Nu un echilibru iluzoriu, ci o lovitură de stat.

       ● De mult nu ştiu să mă fi afectat ceva mai profund ca Notre Dame arzând.
       Privire goală şi senzaţia aia absurdă, ca a bătrânilor de pe vremuri, că se întâmplă mai mult decât ce văd, că văd mai mult decât ce văd.

       ● Zemmour: ‘Războiul civil va fi sângeros’.
       (În alt sens, şi Gore Vidal vorbea de asta.)
       Nu ştiu. Poate izbutim fără, o eschivă eroică.
       În Tristes Tropiques, Lévi-Strauss observă că problema cu islamul e că îl neantizează pe celălalt, indiferent cine e (non-musulmanul, femeia, străinul, homosexualul etc.). Impasul e că noi îl credem, vrem din tot sufletul să-l credem o religie ca oricare alta, cu la fel de mult absurd şi stupiditate ca ale noastre, şi care va avea neîndoielnic o etapă secventă de temperare (Reformă şi aggiornamento) cum au avut ale noastre, aceeaşi evoluţie lineară. Eroare monumentală, confuzia între o religie militantă şi războinică, gândită ab initio astfel din osatură – şi edulcorările noastre pacifice. Sau poate e vechiul negaţionism pacifist, negare din răsputeri şi conştientă a realului în speranţa că acesta nu va avea loc (ca în gesturile de superstiţie făcute să conjure soarta: semnul crucii, bătaie în lemn, portul unei amulete etc.). Dacă nu vorbim, catastrofa nu va avea loc. Ştim – ştim prea bine. Dar deopotrivă nu ştim. Cele două sunt perfect posibile împreună în gândirea magică, unde indivizii se iau drept zei. Zeul a spus: să fie lumină, şi a fost. Ei îşi spun: nu vom vorbi nimic despre asta, drept care faptul nu există şi actul nu va avea loc.
       Mass media sunt preoţii de azi. Ei fac morală tuturor etc. Apoi, sunt uluiţi de realitate: cum de aceasta nu arată ca în proiecţiile lor? Şi practică numirea răului: fascism, nazism etc., în logica binară ştiută. Ei nu au cum să vadă vreun risc de război civil nici dacă acesta ar veni în faţă şi le-ar scoate ochii. Nici, în general, vreo problemă în paradis. Cel mai întristaţi sunt că oamenii s-au săturat de morala lor; aici, sunt descumpăniţi până la lacrimi. Fie protestează viguros, intra muros, fie vor să ne înmâneze pacifist un buchet de zorele.
       E mai rău decât în Houellebecq, dacă istoria e tragică într-adevăr.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 18 aprilie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s