~

       ● Teribila vorbă a lui X, reacţionar, prof de filo la Toulouse, bătrân şi convertit la islam, dar sătul de eternele reproşuri victimare contra coloniştilor albi, prezente în toate tezele ‘studiilor postcoloniale’ etc.:
       ‘Pentru a fi colonizat, trebuie să fii colonizabil’…
       Jesus. Te sufoci la propriu, de la adevărul care urcă şi blochează fericit căile respiratorii. Îl urăşti. Ceva îţi răcoreşte cu toate astea sufletul: frumuseţea lui stranie…
       Are ceva splendid şi rece ca o lamă. Adevărul n-are ideologie, context, determinare, riguros nimic tributar unui spaţiu şi unui biet timp. Logos-ul ţâşneşte la suprafaţă şi sfâşie naraţiunile, care sunt tramă slabă. Mai ales adevărurile cu retard istoric, spuse în şoaptă, au ceva special, conştiinţa are un sertar special pentru ele.
       E groaznic că i-am colonizat pe indienii americani. Dar ce i-a împiedicat pe aceştia ca, la vederea corăbiilor, să-i întâmpine pe străini cu armată solidă, cu o populaţie intrată măcar în epoca fierului şi post-inventarea roţii, cu o diplomaţie fină, cultură scrisă, tratate despre arta războiului, armuri strălucitoare, tunuri şi arme redutabile, pe lângă care muschetele spaniolilor să pară făcute din scobitori? Ar fi urmat un contact paşnic între două culturi, cu un final comercial şi cultural strict, în care spaniolii s-ar fi întors tot cu corăbii pline de aur, însă oferind ceva la schimb. Lupii i-ar fi întâmpinat pe lupi. Dacă pui întrebarea asta, despre orice proces colonizator, ai zburat din 98% dintre universităţile americane. Şi totuşi adevărul nu se poate aneantiza, din cauza caracterului intrinsec absolut; îl poţi urî, poţi urla de indignare şi suferinţă – suferinţă reală – doar gândindu-l, necum articulându-l celorlalţi, dar adevărul e transcendent, ca o virtualitate continuă. Dacă nu-l rosteşti tu, îl strigă pietrele. Şi-l spun desigur indienii înşişi, la gura sobei, în câte o seară tristă; n-avem niciun motiv să credem că, de mii de ori, în rezervaţii, nu-şi vor fi pus lucid ipoteza parităţii, a egalităţii, a plusvalorii istorice. Ei – şi orice populaţie supusă. Istoria e un tango, nu poate fi la nesfârşit doar vina unuia. Colonizarea demografică a Europei de către musulmani, azi – e absolut sigur felix culpa, deopotrivă vina noastră. E adevărat că au întreprins-o elitele, dar am fi putut să le punem acestora de mult pielea în băţ dacă sufeream cu adevărat, schimbând rapid cursul lucrurilor. N-am făcut-o… O vom face mai târziu, doar că ne urnim acum întrucâtva mai greu? Însăşi întârzierea e, atunci, semnificativă. Totul e. Ceva din noi consimte la viol, îl socoteşte necesar sau poate chiar drept, pentru vini inanalizabile. E întotdeauna un pic mai complicat decât credem prin catacombele conştiinţei etc.

       ● Nu ştiu ce i-a venit lui Zizek să accepte întâlnirea cu Peterson; un eşec. Nu s-a enunţat nimic, iar dialogul a fost mort. Debate gândit pe tipic englezesc, dar a ieşit nimic despre nimic. (P. e oricum nul, dar Z. e o nenorocire; deşi singurul care are idei, nici măcar una pe care să n-o mai fi spus de zeci de ori înainte, repetiţie monomană la intervale asfixiante. Şi glumele, tot. Urăsc bătrâneţea.) Timiditate, crispare de ambele părţi etc. (Deşi am văzut trei uppercut-uri oneste ale lui Z.: ‘Cum poţi să-ţi faci curăţenie în cameră când eşti în Coreea de Nord, de pildă?’ şi ‘Ce înseamnă să munceşti pentru un bine superior când te afli în Germania nazistă?’ – pentru ignorarea contextului istoric în cărţile de self-help ale lui P. Şi 3., ‘Care sunt marxiştii de azi la care vă referiţi atât şi pe care-i vedeţi peste tot, că eu nu ştiu niciunul sau abia unul? Vorbiţi mereu, apoi, de Deleuze, Foucault… Cunoaşteţi totuşi faptul că Foucault nu era marxist?’ etc., care l-au făcut pe P. să arate cam jenant, dar nu erau puncte esenţiale.) Măcar dacă Zizek ar fi păstrat partea lui din bani – mult peste 50.000 – şi nu i-ai fi donat, nu totul ar fi fost în zadar în pierderea a două ore din viaţă.

       ● Lipsa de clasă la stânga. Nu ştiu ce se întâmplă. Avem numai – aproape numai – activişti încruntaţi şi sumari, uitându-se la tine de parcă împung. (Şi femeile din tabăra conservatoare!… Arată splendid – şi bătrânele, categoria Ann Coulter -, iar ale noastre, isterice ca burghezele lui Freud la 1900, au prin comparaţie un delicat profil de broaşte.) Şi spiritul de fineţe a fost aproape mereu al stângii, în avangarda culturală etc., precumpănea acolo. Conservatorii erau ori tombatere, ori limitaţi şi prozaici, la ei găseai pudibonderia, falsa virtute austeră, încruntarea tâmpă.
       La naiba, prin ce proces s-au inversat lucrurile?
       (E oare adevărat că suntem aici deoarece, azi, ‘conducem’, fiindcă etosul cultural dominant în Vest e cel al stângii – iar toţi ceilalţi au simpatia atribuită mecanic spiritului de opoziţie? Noi, cultură dominantă, ei – contracultura?…)
       Se spune că un scriitor tare scrie mereu aceeaşi carte. Boy, I really hope so.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 21 aprilie 2019.

Un răspuns to “~”

  1. incercati niste nial ferguson, tot fresh. va va clati dupa dezbaterea secolului […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s