~

       ● Dacă cineva ţi-a cerut iertare în public – e important: în public – devine sclavul tău. Îi pui zgardă şi-l poţi plimba astfel oriunde, întreaga viaţă. Ins sau naţiune, cine îşi cere iertare în public e pierdut. Cel mai timid semn de nesupunere, de autonomie – şi i se va aminti confesiunea, vinovăţia, care e eternă dinaintea cerului şi a legilor lumii -, întorcându-l astfel, spăşit, în rând. Nu se poate contrazice pe sine însuşi, şi nici progresul moral nu e posibil din situaţia lui. Cu puţină abilitate, şi urmaşii lui îţi vor fi sclavi, pe mai multe generaţii.
       Iertarea autentică se cere fără martori, în privat, de la victimă sau de la urmaşi, sobru şi o singură dată. E o întâlnire unică, între două instanţe, încărcată de întreg absolutul redempţiunii ei. Tot restul e psihodramă morbidă şi falsitate morală.

       ● Am ştiut cu adevărat ce-am pierdut, în 43 de ani în comunism, într-o zi când am consultat o colecţie Paris Match. Nu mai ştiu când era, prin ’90, poate? Cineva din familie fusese abonat şi a adunat toate revistele. Teanc înalt aproape cât un stat de om, de prin anii ’50 până în ’89. Am deschis pe rând, cronologic, revistele.
       Vreme de două zile, am văzut acolo cursul vieţii reale. Din reclame, nu din altceva. Când a apărut primul uscător de păr, pe care o soţie îl ţinea cu o fericire galeşă în mână. Primul aparat foto Leica cu lentile sofisticate, de voiaj. Primele bilete în staţiunile litorale spaniole. Primele tipuri de turism în sătucul de pescari nefrecventat de nimeni Saint-Tropez. Maşinile de spălat vase ajutor nepreţuit pentru gospodine. Primele fotolii nu ştiu cum. Corpuri de bibliotecă nu ştiu de care. Maşini populare decapotabile şi ieftine. Reclame la miriade de ţigări multicolore. Nu atât citind articole şi analize am înţeles viaţa lor, cât privind din poze bucla timpului. Revista fusese mereu una de fotoreportaj, cam în genul defunctei Life, dar mai trash şi mai frivolă.
       Nici măcar o lună din calendar nu lipsea. Am putut urmări toată istoria şi evoluţia Occidentului. N-am aruncat colecţia decât acum câţiva ani, şi cu inima strânsă, într-atât nu puteam uita impresia pe care mi-a lăsat-o.
       Occidentalii erau mult mai fericiţi decât acum. Şi infinit mai fericiţi decât noi.
       Pacea lor venea din întemniţarea noastră în Est.
       Confortul lor era pandantul suferinţei noastre.
       Nenorociţilor, îmi spuneam, cât de puţin, cât de puţin v-a păsat. În tot timpul ăsta voi trăiaţi
       (Ca Ion Negoițescu, care, beat, le spunea celor de la ‘Europa Liberă’, în special Ieruncilor, la telefon, din Germania: ‘Trăiţi din nenorocirile noastre’. Provocându-le, mai ales Monicăi L. şi Sandei S., care ţineau la el, o mică criză de conştiinţă…)
       Nenorociţilor. Aparatele voastre Leica, turismul vostru pentru săraci, în sate de pescari. Non-remuşcarea voastră, nepăsarea voastră supremă.
       La Bruxelles? Ştiam că ne-au primit acolo câţiva funcţionari, nu populaţiile. Dacă erau întrebate popoarele, dacă proiectul Uniunii nu s-ar fi realizat cu o ‘lovitură de stat’ maastrichtiană a elitelor, ci se făceau referendumuri în Occident, noi, populaţiile din Est, nu intram niciodată în Europa. Ne detestă şi acum. Ne consideră inferiori şi stupizi şi grobieni şi în genere cu totul neinteresanţi, culturi pitoreşti şi nule, sunt şi acum uluiţi că suntem înăuntru. Insul obişnuit e uluit şi inconsolabil.
       De aceea Uniunea, proiectul ei, are ceva fake. Pentru acest păcat originar. Şi noi ştim (cu ruşine, drept care tot vrem să dovedim compensatoriu ceva), după cum şi ei ştiu (cu furie). Sunt destui care spun, în Vest: să ne întoarcem la o Europă din Şase naţiuni, vestică, ce ne-a venit să ne extindem şi să-i primim pe tipii ăia şchiopi şi ciunţi întorşi din război etc. Problema se va pune, la prima criză mare (nonfinanciară), oricât o reprimăm, e totdeauna inevitabilă întoarcerea refulatului.  Vom avea între noi o explicaţie. Ei ştiu. Noi, temători, ştim că ei ştiu. Nu mai există o zonă de jenă şi nespus. Nu ne mai separă tentaţia adevărului, ci momentul.
       Noi n-avem teancurile lor de reviste.
       Ce aveam erau biciclete care se dezmembrau din toate şuruburile. Haine cu croi în unghi drept, cazon. Obiecte care nu funcţionau, becuri care explodau. Parade de modă în închisoare, proiecte de spital, drame şi teatre de revistă de muribunzi, glume de azil, ne arătai un deget şi râdeam nestăpânit, în valuri, cu furie, cu groază. Literatură pastişată, în integralitate (cu 200 de critici literari comentând-o). Niciun fenomen originar, autentic, de absolut niciun tip. Am copulat şi ne-am reprodus, ne-am prăjit la soare pe plajele Mării Negre, anii treceau, dar n-am trăit. Habar nu aveam pe ce lume suntem. Nu voiam de la istorie nimic, de la ea, de la noi înşine. Nicăieri ca în Est n-a existat o mai vibrantă ideaţie suicidală ascunsă sub vigoare, o mai profundă pulsiune de moarte, o mai apăsătoare epuizare de civilizaţie.
       Unde suntem.
       Vom mai reuşi ceva oare. Mergem inextricabil spre nimic? Vom atârna naibii undeva. Pentru cineva.
       Şi azi, după 30, nu ştim.

       ● K. Lagerfeld, două lămuriri lăsate înainte de moarte unei colaboratoare apropiate, care l-a întrebat dacă are ‘instrucţiuni’ finale:
       ‘Nu. După mine, potopul’ şi:
       ‘Uitaţi-mă’.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 2 mai 2019.

Un răspuns to “~”

  1. Citiți Annie Ernaux – Les années.
    E un caleidoscop al acelor vremuri. Franța anilor ’60-’70. Lectură dureroasă când vii din Est, ca și blogul ăsta, de altfel…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s