~

       ● Trucul suprem al elitelor, de 30 de ani, a fost să reuşească să impună ideea că democraţia înseamnă… drepturile omului. Iar nu puterea majorităţii, regimul în care, simplu, minoritatea acceptă înfrângerea. A fost o idee extraordinară. În felul ăsta, democraţia e subtilizată din mâinile poporului şi redată elitei: e oligarhie plus drept de vot.
       A fost o adevărată subtilitate, toată strategia teoriilor sistemice tip Habermas, faimosul stat de drept democratic din Discursul filozofic al modernităţii, contractualism, dreptul de ingerinţă etc. Drept care azi se consideră, în mediile subţiri, că democraţia nu e puterea poporului, cum cred naivii, ci respectarea statului de drept. Shift subtil, insesizabil în aparenţă – pare o echivalenţă necesară – şi admirabil de perfid, căci asta le dă oligarhiilor – celor judiciare şi tehnocratice, în special – puterea de a interpreta drepturile omului. Deci de a fi etern la cârmă. E sublim.
       Trucul, admirabil, poate fi dificil de sesizat fiindcă oamenii cred că drepturile omului înseamnă democraţia, libertatea etc., un amalgam roz. Când un minor ca V. Orban vorbeşte de ‘democraţie iliberală’, ar fi trebuit să vorbească de democraţie pur şi simplu, democraţia à l’ancienne: cea în care poporul guvernează, alege şi decide pentru el însuşi – nu judecătorii, bancherii sau tehnocraţii. (De Gaulle sau Churchill ar fi fost azi numiţi ‘democraţi iliberali’ şi condamnaţi de Curtea europeană de justiţie, fiindcă râdeau de guvernământul judecătorilor etc. şi ar fi sesizat scurt contradicţia de structură.)
       Întregul Occident e cuprins de noul clivaj major elite vs. popoare, nu e o aventură locală a britanicilor, italienilor etc. În joc e tot Occidentul.
       Un clivaj major, sau structural, e cel care nu poate fi rezolvat prin negocieri. În sec. XIX a existat clivajul major: pentru sau contra Revoluţiei franceze, o partiţie care a preluat cu ea toată Europa, răsturnând monarhii, regimuri autocrate, şi până ce fiecare ţară nu s-a situat de o parte sau de alta a antinomiei, el nu s-a stins. După 1848 clivajul major clasă muncitoare-burghezie, care mătură alţi 50 de ani Europa şi se rezolvă parţial printr-o Cortină de fier.
       Asistăm la un nou clivaj elite-popoare, care înglobează Occidentul. E un conflict, foarte crud, între elitele occidentale alături de susţinerea lor ideologică (locuitorii marilor metropole care profită excelent de globalizare gustându-i fructele) şi restul populaţiei. Există însă o ‘periferie’ (v. Christophe Guilluy, ‘Franţa periferică’, populaţiile din periurban) în toate ţările: în America ea l-a votat pe Trump (în metropole e nul, cred că în New York are 10-12%), Anglia periferică a votat exit-ul, Italia periferică s-a desprins de votul centrului etc. Sunt cei la care fructele globalizării nu ajung, contra celor care profită. Un clivaj sociologic, ideologic, intelectual şi abia apoi, marginal, unul politic. Când vezi cine votează azi pentru vechiul proiect al Europei liberale – care n-ar trebui clintit, asemeni literei evanghelice -, ce frapează e că sunt toţi tipi ‘instalaţi’ bine-mersi în viaţă. Instalaţi în profesie, în venituri, cu ipotecă la casă, cu slujbe corporate, administrative, universitare, hipsterimea de vârsta a doua, burse, granturi, stagii, călătorii, comodități, tipi care încep să alunece lin pe toboganul vieţii, mic-burghezi pe cale să fie burghezia cu drepturi depline şi care vor şi pentru odraslele lor toate acestea, spre a se reproduce social. Sunt cei pentru care Europa liberală e o variabilă de ajustare şi care profită de pe urma timpurilor, camuflându-şi – lucrul s-a întâmplat mereu – aderenţa existenţială în ‘idei’: bine, progres, morală publică etc., pentru a-şi conferi un sens post-material existenţei şi a-şi calma conştiinţa vinovată a clasei. Sunt bunii profitori care nu au niciun interes ca maşinăria să încetinească. Nu luptăm pentru a rămâne în şuvoiul banilor împreună cu clasa noastră, ci pentru idei duioase: bine, morală, dezvoltare etc. Or, cu vorba lui Mitterrand, ‘dreapta nu are idei, ea nu are decât interese’, când are nevoie de idei le împrumută sistematic de la universalismul de stânga. Şi e comic să vezi aceste interese drapate cu atâta tragică aplicaţie în vorbe mari, din arsenalul sfinţilor şi al călugărilor.
       În forul lor intim, în convingerea lor cea mai profundă elitele occidentale au pus cruce naţiunilor. Lucrul e interesant şi poate chiar bun. Fără să vrea, însă, au pus deopotrivă cruce popoarelor, pe care vor să le sacrifice noii emergenţe globaliste. Fără să le întrebe – sau ignorându-le total, când le întreabă şi acestea se opun.
       Fac asta în numele unul ‘om nou’ – homo globalis de nevoie – sau al unei naţiuni noi, cea globală, cu cetăţenie universală, multiculturalistă etc. Ceea ce e foarte bine, când întrebi şi pe alţii şi timpul istoric s-a copt. Nu chiar bine, când forţezi. Ei cred că poporul e un produs al unor secole trecute, al unui mod de viaţă şi-al unei istorii, vorba lui Renan, şi dacă schimbi istoria mixând popoarele prin fluxuri migratorii şi multiculturalism, rapid, în mai puțin de 100 de ani apare pe scenă un popor nou, la fel de legitim istoric, şi care nu se va mai întoarce la naţiuni.
       Problema e una de deficit democratic: dacă democraţia mai e posibilă. Dacă accepţi sau nu să fie chemate guvernămintele elitei: oligarhia, aristocraţia, varii epistocraţii (guvernarea celor care ‘ştiu’, guvernământul experţilor) să gereze lucrurile.
       Sau reiei cursul democratic.
       Poporul a înţeles, în vreme ce elitele nu au au înţeles că poporul a înţeles. O disimetrie şi un decalaj destul de inexplicabil. (Pricep că le-a fost devoalat jocul, dar nu au soluţie de răspuns şi atunci joacă surpriza şi oroarea trăgînd de timp, e doar un biet recul psihologic din partea lor? Mister.)

       ● Nu cred să existe multe nenorociri de destin mai mari decât aceea de a te fi născut într-un mediu de mahala, în România. Şi copil de suflet la orfelinat, şi copil de circ, şi copil de trupă în armată ai avea, târziu, o şansă să-ţi revii. Din mediul mahalalei valahe, niciodată. E o voluptate a bălăcirii, a gunoiului, a rânjetului complice, pe care n-o uiţi niciodată, o plăcere a rostirii injuriei plescăind, o complicitate psihologică cu infirmitatea, cu cocoaşa care-ţi creşte în spate. De acolo nu ştiu pe nimeni, nici măcar un singur suflet care să fi scăpat neatins sau care să-şi fi îndreptat diformitatea, ca o Galatee. Mediul rural e perfect ok, cel urban de asemenea. Dar blestematul teritoriu de mijloc, al ariei mixte…, o morbidezza pe care n-am văzut pe nimeni să o poată şterge. Niciun singur tip care să nu se dea de gol în mai puţin de 30 de minute că vine din ea.

       ● Frédéric Schiffter: ‘Trebuie să accepţi premiile care ţi se decernează, chiar dacă sunt meritate’.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 24 mai 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s