~

       ● Truman Capote, fişe, I.
       – abilităţile scriitorului: ‘…Trebuie să aibă o vedere 20/20 pentru detalii vizuale – în acest sens, e destul de adevărat că trebuie să fii un „fotograf literar”, deşi unul deosebit de selectiv. Dar, mai presus de toate…, să empatizeze cu personalităţi din afara ariei sale imaginative obişnuite, cu mentalităţi care nu sunt ale sale, cu tipuri de oameni despre care n-ar fi scris niciodată’ (Truman Capote: Conversations, University Press of Mississippi, 1987, p. 48).
       – scriitorii: ‘majoritatea romancierilor contemporani, mai ales americanii şi francezii, sunt prea subiectivi, hipnotizaţi de demonii lor personali, sunt fermecaţi de buricul lor şi limitaţi la o perspectivă care se încheie cu degetele lor de la picioare’ (idem, pp. 48-49).
       – naraţiunea: ‘Am crezut întotdeauna despre cărţi că sunt reduse la un fel de sămânţă. În loc să-i prezinţi cititorului planta întreagă, cu tot frunzişul, o sămânţă e plantată în solul minţii lui’ (id., p. 55)
       – pop art: ‘Urăsc de moarte pop art-ul. Am nouă [tablouri] Warhol la mine în dulap pe care mi le-a dat Andy. I-am spus asta în faţă’ (id., 83).
       – motivaţia scrisului: ‘Ambiţiile oamenilor în roman sunt mai mult sau mai puţin materiale, dar ambiţiile de tip artistic sunt spirituale. Fundamental, toate problemele artistice sunt probleme religioase, ştiţi, şi nu pot fi complet satisfăcute’ (id., 91).
       – rasismul american: ‘Acum aproape douăzeci de ani, în Alte glasuri, alte încăperi, păreaţi preocupat de injustiţia făcută negrilor. – Eram şi sunt. Personal, când eram copil, literalmente aproape toţi prietenii mei erau negri. Nu ştiu cum, am avut mereu mai multă empatie pentru ei decât pentru oricine altcineva. Singurele excepţii au fost verişoara mea, domnişoara Sook, şi Harper Lee. În majoritatea timpului, relaţiile dintre albi şi oamenii de culoare din Sud erau amabile. Dar apoi venea momentul când îi vedeai coborând de pe trotuar ca să trecem noi – pur şi simplu n-am putut accepta deloc asta. Aproape nu-mi venea să-mi cred ochilor./ Un mic circ poposea de obicei în oraş. Toţi copiii albi călăreau în căluşei, în timp ce copiii de culoare doar se uitau. Nu puteam suporta. N-am vrut niciodată să mă urc’ (id., 103).
       – moarte: ‘Am petrecut o viaţă complet diferită de tot ce-am trăit înainte şi am ajuns să înţeleg că moartea e factorul central al vieţii. Şi înţelegerea deplină a acestui fapt îţi modifică întreaga perspectivă. Destul de curios, ca urmare a acestei constante conştientizări a morţii iminente, dezvolţi un soi de umor ciudat – un umor de spânzurătoare, la propriu. (…) Această experienţă [documentarea pentru In cold blood] a dus la intensificarea sentimentelor mele cu privire la viziunea tragică asupra vieţii, pe care am avut-o întotdeauna şi care explică acea latură a mea care pare extrem de frivolă; acea parte din mine stă mereu într-un coridor întunecat, bătându-şi joc de tragedie şi de moarte. De aceea ador şampania şi stau la Ritz’ (id., 123-124).
       – criminali: ‘Nu sunt slab de înger în privinţa criminalilor; majoritatea dintre ei nu au niciun fel de conştiinţă şi singurul lor regret e că au fost prinşi. Îi cunosc şi sunt realist în privinţa lor’ (ibidem).
       – criminali, 2: ‘…Nu se gândesc la nimic când omoară un om în cursul unui jaf sau al unui viol. Îi pot tăia gâtul unui om de la o ureche la alta şi apoi să iasă şi să meargă la un film şi să nu se gândească niciodată la ceea ce tocmai au făcut’ (id., 128).
       – criminali, 3: ‘Am intervievat mai mult de 30 dintre ei [condamnaţi la moarte] din toate colţurile ţării. (…) Din secunda când începeam să vorbim, descopeream… la unii o totală lipsă de conştiinţă, la alţii o pătimaşă pornire distructivă. Dar am găsit un oarecare tipar. (…) Un… numitor comun este acela că criminalii aproape întotdeauna râd când discută despre crimele lor. Am întâlnit puţini ucigaşi care să nu înceapă să râdă când în sfârşit reuşeam să-i forţez să discute despre crimă – lucru uşor. (…) Perry Smith, de exemplu… mi-a spus: „Ştiu că nu e comic, dar nu mă pot abţine să râd în legătură cu asta”. Doar cu puţin timp în urmă, am intervievat un băiat de 21 de ani (…) extrem de inteligent, un băiat slab, subţirel, cu o figură şi o faţă delicată, student, şi care scrie poezie şi nuvele. Şi-a omorât mama şi tatăl când avea 18 ani; plănuia să o facă de când avea 10 ani. Şi când s-a apucat să-mi spună cum şi-a omorât părinţii, a început să râdă şi să facă mici glume, ca şi când mi-ar fi spus povestea cea mai amuzantă. Majoritatea sunt aşa; îţi vor spune cum i-au tăiat gâtul cuiva ca şi când s-ar uita la un clovn cum alunecă pe o coajă de banană’ (id., 131-132).
       – sadism: ‘Mentalitatea clasică a gloatei în linşaj [lynch-mob mentality] (…) e o componentă sadică a minţii umane, care se manifestă rareori în individ dar e cumva eliberată în colectiv; iei o mulţime care se uită la orice, de la un incendiu la o luptă cu pumnii, şi e uimitor cât de repede poate deveni o gloată. Când eram copil, în Alabama, aveau loc linşaje câteodată; şi am cunoscut sute de oameni perfect capabili să asiste la un linşaj. E uimitor cât de repede se poate depersonaliza un individ şi să fie antrenat în mentalitatea gloatei în linşaj; oamenii îţi vor declara cât de mult urăsc violenţa şi cum nu se pot niciodată imagina implicaţi într-un linşaj, şi apoi vezi fotografii în presă cu un linşaj şi iată-i, cu feţele lor strălucind de bucurie şi sadism. (…) Linşajul în gloată e, mă tem, un fenomen uman’ (id., 135).

       ● Truman Capote, Holly Golightly, II.
       – Breakfast at Tiffany’s: ‘Principalul motiv pentru care am scris despre Holly, în afară de acela că-mi plăcea foarte mult de ea, e faptul că era un simbol al tuturor acestor fete care sosesc în New York şi se rotesc în soare pentru o clipă ca gâzele de mai şi apoi dispar. Am vrut să salvez o fată din acel anonimat şi să o prezerv pentru posteritate (id., 141).
       – identitatea lui Holly Golightly (int. 1968): ‘Adevărata Holly Golightly era o fată exact ca fata din Breakfast at Tiffany’s, cu singura excepţie că în carte ea provine din Texas, în timp ce adevărata Holly era o refugiată germană care a sosit în New York la începutul războiului, când avea 17 ani. Foarte puţini oameni îşi dădeau seama de asta, însă, fiindcă vorbea engleza fără nicio urmă de accent. Avea un apartament în blocurile de cărămidă unde am locuit şi eu şi unde am devenit foarte buni prieteni. Tot ce am scris despre ea e literalmente adevărat – nu şi despre prietenia ei cu un gangster pe nume Sally Tomato şi toate astea, dar totul despre ea personal şi felul cum vedea viaţa, chiar şi cea mai neverosimilă parte din carte. De exemplu, vă amintiţi începutul, când un om intră într-un bar având o fotografie a unei statuete africane din lemn pe care a găsit-o în junglă, reprezentând capul unei fete, şi fata nu putea fi alta decât Holly? Ei bine, Holly a mea cea reală a dispărut cu adevărat în Africa portugheză şi nu s-a mai auzit niciodată de ea. Dar după război, un om pe nume John La Touche, un compozitor şi textier binecunoscut, a călătorit în Congo-ul belgian să facă un film documentar: şi într-un sat din junglă a descoperit această sculptură după Holly a unui cap din lemn. E singura urmă care rămâne din existenţa ei’ (id., 142).
       – filmul Breakfast at Tiffany’s: ‘De fapt cartea a fost una mai degrabă amară, şi Holly a fost un personal real, o personalitate robustă, deloc genul Audrey Hepburn. Filmul a devenit un sirop insipid de New York şi, drept rezultat, a fost superficial şi drăguţ, când ar fi trebuit să fie dens şi neplăcut. Era în el tot atâta asemănare cu textul meu cât între [grupul de dans] The Rockettes şi [balerina] Ulanova’ (id., 160).

       ● Tr. Capote, III:
       – eseul; Sartre: ‘Există anumiţi scriitori-intelectuali – cuvinte care de obicei nu convieţuiesc – a căror singură distincţie e felul cum tratează subiecte politice şi sociologice. De obicei, sunt oameni care pot percepe într-un mod strălucit abstracţiile – şi de obicei nu sunt artişti. Eseul e mediul lor natural, nu poezia sau proza narativă. Camus a reuşit să combine măiestria [artistică] cu conceptul de homme engagé, cu un anume succes; de asemenea Malraux. Dar nu Sartre. E un interesant teoretician filozofic, dar cu siguranţă nu e un artist. Romanele lui sunt pe acelaşi calapod cu cele ale Simonei de Beauvoir; împreună, [cei doi] alcătuiesc cea mai plicticoasă dintre perechile de vodevil intelectual’ (id., 144).
       – fericire: ‘Fericirea dvs. personală a fost pe măsura succesului profesional? – Ei bine, pot să zic doar că nu sunt o persoană nefericită. Nu ştiu pe nimeni despre care să pot onest spune că îl consider fericit. Oricine e total fericit trebuie să fie incredibil de stupid. Doar imbecilii şi idioţii candizi plimbându-se în soarele unei zile de primăvară sunt fericiţi’ (id., 163).
       – mister: ‘Aţi avut vreodată o experienţă extrasenzorială? – Doar cele pe care le are toată lumea. Te gândeşti la cineva la care nu te-ai mai gândit de luni de zile şi telefonul sună şi e el’ (id., 219).
       – sens: ‘Credeţi că există vreun scop în această viaţă? – Hai să spunem aşa: încep să mă întreb [dacă nu cumva există]’ (id., 221).
       – angajare: ‘Dacă aţi putea sta în faţa unor oameni care pot să schimbe ordinea lucrurilor, ce anume le-aţi cere să schimbe? De pildă, mă gândesc că poluarea v-ar putea preocupa. – Doar că nu mă preocupă, vezi tu. Chiar realmente, cu adevărat nu îmi pasă suficient despre toate subiectele astea cât să mă ridic şi să vorbesc despre ele’ (id., 231).
       – Hemingway: ‘Un ipocrit total. Şi era plin de răutate [mean]. (…) Mi-a displăcut intens Hemingway. Totdeauna a scris mici chestii despre mine, pe când eram foarte, foarte tânăr. Aveam optsprezece sau nouăsprezece ani şi mă gândeam, „Doamne, uite, omul ăsta are cincizeci de ani, omul acesta celebru. De ce naiba vrea mereu să mă lovească drept în dinţi?” – ştii. Şi apoi, când a apărut cartea lui Nelson Algren The man with the golden arm, Hemingway a oferit un citat pe care editorul l-a folosit [pe coperta a patra] şi citatul spunea: „Hei, fani ai lui Truman Capote, luaţi-vă pălăriile şi haina şi părăsiţi încăperea. Soseşte un scriitor adevărat”. Ei bine, mi s-a părut că una ca asta e, zău, prea mult. Când a apărut Breakfast at Tiffany’s mi-a scris un mic bilet spunându-mi cât de bună e cartea, sau cât de mult i-a plăcut. Şi m-am gândit: „Uite încă puţină ipocrizie, dacă mai aveai nevoie”‘ (id., 228).
       – actor: ‘Ca să fii actor, trebuie să n-ai niciun fel de mândrie. Vezi, toată lumea crede că a fi actor e o chestiune de… ei bine… talent şi de mare egoism. Teoria mea e că pentru a fi actor trebuie să nu ai niciun fel de ego. Trebuie să fii un lucru. Un obiect. Şi cu cât ai mai puţină inteligenţă, cu atât poţi fi un actor mai bun. Fiindcă inteligenţa interferează cu procesul creativ al actorului. (…) A fi un actor de-adevăratelea presupune o totală imaturitate şi pretinde o totală lipsă de respect de sine’ (id., 254).
       – stilul: ‘Vezi tu, cred într-un singur lucru, şi acela e Stilul Clasic. Singura întrebare pe care mi-o pun mereu despre un lucru e: „Este peren” [timeless]? Adică, fie şi numai ca temă. „E ceva peren?” Fiindcă altfel n-o să-i consacru niciun efort. Nu-mi pasă de ceea ce e la modă. Dacă ceva e bun, e peren, în orice caz’ (id., 289).
       – cruzime: ‘Ce poate fi mai crud decât să respingi pe cineva? Cred că unicul păcat de neiertat e cruzimea deliberată. Când stai jos şi te gândeşti la ceva deliberat crud, cred că asta e de neiertat’ (id., 306).
       – mediocritate: ‘Nimic nu mă deranjează cu-adevărat, cu excepţia unui anumit fel de înfumurare de clasă de mijloc. Totdeauna mi-am zis că pot călători cu clasa întâi sau cu clasa a treia. Dar cu clasa a doua n-aş putea să merg niciodată’ (id., 323).
       – bogaţi: ‘Sunt bogaţii altfel? – Sigur că sunt altfel. Au o extraordinară libertate. Trăiesc într-o dimensiune dincolo de cea a altor oameni. Au un fel straniu de a sta împreună tot timpul, dar nu se plac cu adevărat unii pe alţii. Ca şi cum le-ar fi frică să iasă din mica lor enclavă’ (id., 337). (…) Bogaţii sunt cei mai deplorabili, atât de înspăimântaţi, aşa de insulari. Un iaht şi cinci case e ceea ce au în comun. Nici măcar nu se plac’ (id., 333-334).
       – mimetismul opiniilor: ‘Opinia mea este că oamenii nu au opinii bune. Toată lumea îşi împrumută opiniile de la alţi oameni, care le-au împrumutat deja pe ale lor de la alţii. De aceea o conversaţie e ceva atât de dificil’ (id., 346).
       – raportul bărbaţi-femei: ‘…Nu cred că ceva se va schimba vreodată între bărbaţi şi femei. Adevărata diferenţă dintre bărbaţi şi femei e naturală. Există ceva în natura femeii care o face să vrea să fie dominată de un bărbat, cel puţin într-un sens sexual. Şi asta e ceva ce nu poate fi eradicat’ (ibid.)
       – epitaf: ‘Aşa că am început să mă gândesc ce mi-aş înscrie pe piatra de mormânt – doar că n-o să am unul, pentru că două ghicitoare foarte talentate… mi-au spus că o să mor pe mare, deşi nu ştiu dacă într-un accident sau din voinţa mea (comme ça, stil Hart Crane). În fine, inscripţia la care m-am gândit a fost: ÎN CIUDA VOINŢEI MELE [AGAINST MY BETTER JUDGMENT]. Apoi m-am gândit la ceva mai reprezentativ. O scuză, o frază pe care-o folosesc în legătură cu aproape orice fel de obligaţie: AM ÎNCERCAT SĂ SCAP, DAR NU MI-A IEŞIT [I TRIED TO GET OUT OF IT, BUT I COULDN’T] (id., 357).
       – notorietate: ‘Am un prieten cu care fac adesea plimbări lungi pe străzile oraşelor. Deseori, câte un plimbăreţ se întâmplă să ne depăşească, ezită puţin, se încruntă un pic gen o-fi-el-sau-n-o-fi, apoi se opreşte şi mă întreabă: „Sunteţi Truman Capote?”. Şi îi spun: „Da, sunt Truman Capote”. Şi prietenul acesta al meu se înfurie şi mă scutură de umeri şi strigă: „Pentru numele lui Dumnezeu, George, când ai de gând să te opreşti din chestia asta? Într-o zi o să dai de necaz serios!”‘ (id. 358).
       – sinuciderea: ‘V-aţi gândit vreodată la sinucidere? – Sigur. Şi toată lumea se gândeşte, poate cu excepţia idiotului satului. Îndată după sinuciderea unui respectabil poet japonez, Yukio Mishima, pe care l-am cunoscut bine, a ieşit o biografie despre el, şi spre marea mea spaimă autorul îl citează zicând: „O, da, mă gândesc mult la sinucidere. Şi cunosc un număr de oameni despre care sunt sigur că se vor sinucide. Truman Capote, de pildă”. Nu pot să-mi dau seama ce l-a putut face să tragă o asemenea concluzie. Întâlnirile mele cu Mishima au fost totdeauna vesele, foarte cordiale. (…) Dar în chestiunea asta cred că intuiţia l-a înşelat. N-aş putea avea niciodată curajul să fac ce-a făcut el (l-a pus pe un prieten să-l decapiteze cu o sabie). Oricum, aşa cum am mai spus undeva, majoritatea oamenilor care-şi iau viaţa o fac pentru că vor de fapt să omoare pe altcineva – un soţ afemeiat, o iubită necredincioasă, un prieten făţarnic – dar le lipseşte curajul s-o facă, aşa că se omoară ei înşişi în schimb. Eu, nu; oricine ar încerca să mă pună în situaţia asta s-ar pomeni uitându-se pe ţeava unei puşti’ (idem, p. 361).

 

conversations

 

 

Reclame

~ de soirs pe 2 iunie 2019.

4 răspunsuri to “~”

  1. ei na. cum a putut sa citeasca Les Mots si dupa aia sa spuna ca Sartre n-are treaba ca scriitor. poate ca nu corespunde viziunii lui despre cum ar trebui sa scrie, sau cum ar trebui sa gandeasca, un scriitor, ceea ce n-ar fi chiar surprinzator cata vreme cartea aia e o deconstructie a scriitorului, a artistului in general. chiar si povestirile din Zidul, de pilda, sunt excelente.

  2. as fi zis ca e numai o delimitare fashionable de existentialism, daca n-ar fi fost comentariile pozitive despre Camus & Malraux. btw, sa critici arta lui Sartre si s-o apreciezi pe-a lui Malraux…

  3. The Childhood of a Leader, impecabilul film al lui brad corbet, e probabil cea mai buna initiere pop in lumea lui Sartre.

    • Cred că a fost la el şi o chestie subiectivă, dar şi o judecată în fond obiectivă.
      Subiectivă: Camus era editorul lui personal la Gallimard, îl întâmpina la aeroport cu o întreagă delegaţie de la editură, îl însoţea la Ritz, peste tot, se purta foarte bine cu el. Cu Sartre a avut pur şi simplu o întâlnire proastă, dar nu ştiu de ce natură. (Bănuiesc: Sartre se purta foarte ciudat cu homosexualii, teoretic îi apăra desigur, dar când avea unul în faţă – şi Capote avea o aparenţă aşa de frapantă în sensul ăsta – reacţiona pur şi simplu bizar, făcea glume brutale etc. Trebuie să fi fost ceva de tipul ăsta.) Ştiu doar că s-au văzut la un bar în centrul Parisului, Sartre era cu Beauvoir şi cu ceva lume şi lucrurile au mers prost. De atunci, îi înfăţişa totdeauna pe cei doi – de pildă în Answered prayers – ca pe nişte marionete ridicole. E drept că nici nu l-a impresionat literatura lor – Capote era cinstit.
      Malraux – într-adevăr, curios. Poate că au avut în schimb o întâlnire bună, Capote cunoştea literalmente jumătate din planetă.
      Obiectiv, cred că e o judecată corectă: regret, dar literatura lui Sartre nu va rămâne. Pot paria că va rămâne filozofia, însă, după ce trece moda politică Derrida, Foucault & Co. din universităţi. Tragicul are un fel al său de a reveni, ca o mişcare de pendul, la 50 de ani o dată. Altfel, însă, nu văd nimic care să aibă vreo şansă, judecat cu criteriile literaturii: altfel spus nimic capabil să fie, cu cuvintele lui Capote, timeless. Literatura perenă e emoţie, iar Sartre şi-o cenzura cât putea, prefera să brieze. De pildă A Christmas memory, mica nuvelă a lui Capote, rămâne şi peste o mie de ani, şi atunci îţi vor da lacrimile, o poţi citi periodic pentru a verifica dacă mai eşti om.
      Mi se par tributare timpului, de o falsă profunzime, chiar dacă ne-au marcat adolescenţa. Prea fade. Mă îndoiesc că vor mai impresiona pe cineva. Filozofia în schimb – S. e foarte fecund acolo şi mult mai solid decât toată liota care a urmat, tipi inconsistenţi care l-au pus în umbră dar nu pot fi folosiţi decât ca muniţie socială. Nu răspund la nicio întrebare reală.
      Să remarci, însă, impostura literară a eseului, confuzia genurilor (gândiţi-vă câţi eseişti se numesc cu seriozitate scriitori) – ‘scriitorii-intelectuali, cuvinte care de obicei nu convieţuiesc’ -, e pur şi simplu autentic şi prob.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s