~

       ● Truman Capote, IV:
       – viitor: ‘Va deveni lumea mai coruptă? Va fi o lume totalitară? Credeţi că ne îndreptăm spre asta? – Nu ştiu. Cred că ceva se va întâmpla. Cred că lumea devine suprapopulată. Ceva se va întâmpla în secolul douăzeci şi unu. Totul se va schimba, şi atât de drastic încât nu sunt chiar sigur de ce natură va fi. Am impresia că, de data asta, întreaga lume va deveni una. Vreau să spun, nu vor mai exista niciun fel de ţări. Simt că va fi un război teribil. Nu ştiu când. Va fi o mare depopulare a lumii, şi din asta se va ridica un tip de civilizaţie cu totul diferit de ceea ce cunoaştem azi’ (Lawrence Grobel, Conversations with Capote, CreateSpace Independent Publishing, 2014, p. 107).
       – postumitate: ‘Gore [Vidal] n-a scris niciodată ceva de care să-şi amintească cineva. (…) Vezi, literalmente Gore n-a scris niciodată o capodoperă. Uite, până şi J.D. Salinger a scris o capodoperă de un anumit tip. Flannery O’Connor a scris o capodoperă sau două. Hemingway a scris una. Faulkner a scris. Scott Fitzgerald a scris. Norman [Mailer] n-a scris niciodată una. Putem s-o ţinem aşa, dar el [Gore] n-a făcut acel lucru esenţial: nu a scris o carte de neuitat sau o carte care să fi reprezentat un punct de cotitură fie în viaţa lui, fie în a celorlalţi. Fără asta, nu contează cât de multe lucruri face sau ce anume face fiindcă va fi ca Joseph Hergesheimer. Îţi aminteşti de Joseph Hergesheimer? Acum cincizeci de ani, Joseph Hergesheimer era de cinci mii de ori mai celebru decât crede Gore Vidal că e, iar astăzi, în momentul acesta precis, tu nici măcar nu ştii cine e Joseph Hergesheimer’ (idem, pp. 178-179).
       – tragic: ‘Pare că aveţi o viziune tragică asupra vieţii. – Cine nu are, dacă e în toate minţile?’ (id., 197).
       – scrisul: ‘Sunt pentru foarfece. Cred mai mult în foarfece decât în creion’ (id., 205).
       – Breakfast at Tiffany’s: ‘Am fost dat în judecată de o fată pe care nici n-am întâlnit-o vreodată, nici n-am auzit de ea, care a pretins că ea e Holly Golightly. Mi s-a întâmplat asta, de-acum, total pe nedrept, de vreo trei ori’ (id., 206).
       – conştiinţa răului: ‘Aţi scris în „Mojave” că anumite persoane pot admite adevărul numai când sunt supuse unei pedepse extreme. – E-adevărat. Nu pot să dezvolt. Am spus clar acolo. Anumiţi oameni nu vor recunoaşte adevărul, despre ei înşişi sau despre ce au făcut, până când nu îi pui cu adevărat sub flacăra lămpii’ (id., 223).

       ● Ultima e cea mai interesantă remarcă a lui Capote. Ştia un pic ce spune, frecventase zeci de criminali în serie.
       În fond nu există 36 de tipuri de morală pe lume, ci două: să te răzbuni sau să nu te răzbuni. Monte-Cristo sau… Hamlet şi ezitarea infinită.
       Prima e, să zicem, cea veche, a evreilor, veterotestamentară (‘Noi nu credem în iertare, noi credem în răzbunare, prietene. Noi suntem ăia cu răzbunarea’, cum spune comic Fran Lebowitz), o tradiţie prezentă în toate culturile străvechi. Legea talionului te urmăreşte generaţii, copiii tăi îi omoară pe copiii celui care ţi-a greşit etc. Cealaltă, iertarea – noutate absolută – există doar în tradiţia creştină: la naştere un ins e curat, nu mai e apăsat de păcatele părinţilor săi; iar la săvârşirea răului i se ‘întoarce şi celălalt obraz’, asta producând în el, catartic, o comoţie a lucidităţii şi ruşinării.
       Freud observă că nu te recunoşti vinovat decât după ce ai primit o pedeapsă. Rolul retribuţiei ar fi fundamental. Trebuie sî existe pedeapsă. Fără ea, conştiinţa e somnolentă şi tinde să creadă că nu e în culpă, începând să-şi raţionalizeze vina: au fost împrejurările, soarta, întâmplarea, istoria etc. Rolul conştiinţei a fost mereu să ne scoată basma curată. Criminalii nu au o conştiinţă curată fiindcă ar fi monştri, ci inşi funcţionali. Conştiinţa nu e niciodată de partea adevărului, ci a supravieţuirii, un instrumentar utilitarist. Funcţionalist vorbind, nu ai ce face cu un ins zvârcolindu-se în remuşcare, el nu va fi de folos nici speciei, nici clanului sau tribului său. În supravieţuire, rolul conştiinţei ‘dezinfectant’ a fost să alunge morbul lucidităţii, parazitul remuşcării. Conştiinţa e ceea ce te aduce în starea sănătoasă de ne-ruşinare. (Lacan: cu cât sunt mai neruşinaţi, cu atât mai bine.)
       Prima morală, maximalistă, retributivă, se gândeşte la binele victimei şi la pedagogia disuasivă a exemplului. A doua morală, minimală, rousseauistă, kantiană etc. se gândeşte la binele general sau al celui mai mare număr.
       Tipii de dreapta sunt pentru morala veche, cei de stânga pentru cea nouă. Ţările cu pedeapsa capitală, de pildă, o perpetuează pe prima. Un tip obsedat de ‘pedeapsă’ şi morală în discursul său va fi cu necesitate de dreapta, cel care introduce ‘nuanţe’, naraţiunea explicaţiei şi contextualizării, cineva de stânga. Cele două, foarte uşor de distins în discurs. Morala veche pierde teren cam de 200 de ani, o mulţime de prevederi umaniste au ameliorat sau chiar anulat vechile normative ale răzbunării. Dar asta în Occident. Restul lumii e compact pentru răzbunare şi contele de Monte-Cristo.
       Capote era pentru pedeapsă, şi el, voia ca remuşcarea să se trezească în criminal, dar era împotriva pedepsei capitale. (Propunea – interviu cu William F. Buckley – un fel de detenţie pe viaţă în nişte spaţii soft, în care criminalii ar fi trataţi ca bolnavi mintal, ar primi asistenţă şi ar duce o viaţă aproape normală însă în izolare perpetuă.)

       ● Să trezeşti remuşcarea în cel aflat în culpă… Hm. Există o satisfacţie aici? Una reală, etic curată? Pare punctul nodal al contenciosului. La ce bun? De pildă, rudele celui ucis: ar prefera un ucigaş care se căieşte izbucnind în plâns sau unul în continuare sfidător? Pentru moralul lor, evident, e de o mie de ori mai bine să rămână sfidător: să fie în continuare un monstru. Nu au ce face cu semnele de ‘umanitate’, nu se vor duce să-l îmbrăţişeze şi să-l felicite; s-a produs tragicul, ireparabilul, părţile, ucigaş şi ucis, sunt în clivaj existenţial şi metafizic pentru totdeauna. Declaraţiile familiilor victimelor (‘Aş fi vrut să văd la proces măcar o urmă de remuşcare pe faţa lui, aş fi vrut să admită’) sunt derobadă falsă sau infantilă. Ceea ce vrem e să rămânem unde ne-a situat tragedia şi să nu amestecăm impur lucrurile.
       După ’89, în Est, toţi cei care au spus, în linia lui C. Coposu, ‘Nu vrem răzbunare’ asta au vrut, în cele din urmă: răzbunare. Totul, totul fusese fals, spre groaza noastră. S-a vădit prompt când lucrul a devenit tehnic posibil. Ei nu voiau fiindcă nu puteau; îndată ce au putut, au vrut. Nobleţea lor fusese circumstanţială, istorică. Decenii la rând au spus că nu voiau decât adevărul: cu prima ocazie ivită istoric, s-au răzbunat pe torţionari, afirmând că s-a făcut dreptate prin intrarea unor epave de 90 de ani, cu lacune mintale şi de identitate, în închisoare, şi că ar trebui să intre mult mai mulţi, sute, mii. Mii de oameni au spus că-şi cer dosarele de la Securitate nu pentru a se răzbuna: s-au răzbunat, au dat în vileag numele, au intentat procese. La fel pentru obscure santinele – simpli soldaţi – din lagăre de concentrare naziste, ruine aduse în sălile de judecată şi supuse răzbunării ca nişte noi Eichmann, fiindcă adevăraţii vinovaţi muriseră şi generaţiile actuale crescute în cultura maximalismului etic, dar lipsite de tragedie în timpul lor, trebuiau să se poată răzbuna măcar în efigie. Vreo zece ani s-a râs de cei care panicau lumea că ‘vin moşierii’. Apoi, surpriză, chiar au venit. Un deceniu maghiarii au declarat că nici vorbă să ceară reîmproprietărirea foştilor grofi: era o dezinformare ruşinoasă şi o sperietoare istorică. Apoi bunii grofi chiar au venit şi au luat înapoi tot. Ani de zile proprietari din exil au declarat că e o neruşinată propagandă neocomunistă, că nu vor nimic din biata şi sărăcita Românie: şi-au plasat apoi hârtiile către samsarii de drepturi de proprietate, primind 50% şi nemaitrecând vreodată prin ţara săracă. Totul, tot ce avertizaseră Cassandrele comuniste, rozându-ne urechile vreo zece ani, tot ce ne era dezgustător şi detestabil, totul, observam cu ruşine, avea să se adeverească punct cu punct, spre groaza noastră. Vreo două decenii regele Mihai a afirmat că nu vrea proprietăţi şi în niciun caz Peleşul (interviul-fluviu cu Mircea Ciobanu din anii ’90 etc.), sub niciun pretext, că numai comuniştii pot să creadă una ca asta sau să răspândească o asemenea calomnie, că palatul, deşi proprietatea familiei sale, e al poporului român şi trebuie să rămână etc., lucruri repetate de zeci de ori, în interviuri, identic. Imediat ce a fost istoric posibil: a luat palatul. Fără un cuvânt. A luat tot. Nimic din cele spuse nu a mai existat. – Acestea sunt, să nu ne înşelăm o clipă, exemplele de mentorat etic supreme, tot ce am avut, în aceşti ani, mai înalt între noi. Ne-au lăsat cu obrajii în flăcări. Fără s-o admitem vreodată, căci am prefera să ne batem decât să o admitem. Nimeni nu va contabiliza ce efect a avut automacularea tuturor exemplelor înalte, unul câte unul, fără supravieţuirea unuia măcar, pentru sufletul colectiv.
       Am avut morala maximalistă, în Est şi în Vest. Pretext, derobadă.
       E ceea ce am trăit. E ceea ce am fi preferat să nu trăim.
       Morala răzbunării e peste tot vizibilă, până în cele mai mărunte interdicţii societale, precum cea a fumatului în locuri publice etc. Cum îşi permite într-adevăr cineva să-şi rişte viaţa fumând, sfidându-ne direct, când noi trăim în igienism nazist numărându-ne zilele? Fără îndoială o interdicţie trebuie aplicată, să nu poată nici ei ceea ce nu vrem noi. În societăţile noastre occidentale, maximalismul pare câştigător. E mult mai simplu. Nu aplici răzbunarea cu mâna ta, ci totdeauna cu a altuia: statul etc., răzbunare a laşului, mereu prin intermediari. Tu vei rămâne cu mâinile curate şi cu conştiinţa victoriei satisfăcută. E morala galeriei.
       Vindicativul maculează tot. Te aduce în aporie etică, după ce ai rezolvat etica. Toată lumea gâfâie, priveşte în jur, ochii sunt injectaţi, în jur numai sânge.
       Totul, perfect fără legătură cu nimic.

 

 

Reclame

~ de soirs pe 12 iunie 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s