~

       ● Miliardarul E., atent sinucis în celulă.
       Bizarerie tipic americană? Mai degrabă globală şi globalistă, miliardarii neavând propriu-zis ‘ţări’. Partuzele lui efebofile, pe o insulă, erau cunoscute de peste un deceniu. Clientelă politică, bancheri etc. Interesat de inginerie genetică eugenică, inteligenţă artificială, transumanism – pe scurt, tot tacâmul.

       ● Ce faceţi? – Hm, la pensie, răspunde bătrânul, la care interlocutorul, clipind repede, ţine să-şi plaseze gluma: Există pensionare pentru psihiatri?
       Opinia lui, după incredibila decădere a psihiatriei în favoarea ‘psihologiei’ şi a terapiilor supravegherii:
       La noi, psihologii sunt noii paraziţi ai statului. Psihologia, persecutată de comunism, a fost o disciplină aureolată de martiraj, bucurându-se de o dispensă etică. Deşi peste 10-12% dintre oameni au boli mintale şi până la 5% sunt sigur bolnavi mintal grav, toată lumea primeşte în România aprobare pentru permise de conducere, de port-armă etc. Nivelul de respingere, mult sub 1%. Dacă nu te urci neapărat pe pereţi şi nu ai spume la gură în fotoliul de consult. Nu există violator, brută, ucigaş în serie care, la o sumară verificare, să nu fi primit evaluare pozitivă de angajare, pozitivă de discernământ sau aviz psihologic pentru permisul de conducere, de vânătoare, de armă de protecţie ş.a.m.d. Psihologii vorbesc deseori despre clienţii lor ca despre ‘pacienţi’, se imaginează medici. Sunt recurente articolele lor în presă în care profită de câte o dramă şi cerşesc poziţii de putere consolidate – mai multe responsabilităţi, o legare la banul public prin evaluare de instituţii juridice, onorabilitate -, în timp ce cabinetele de psihologie valahe, pline de amatori şi ciudaţi, superficial reglementate şi controlate, sunt un fel de săli de aşteptare de la gară: până la urmă toată lumea ia trenul. În timpul ăsta azilurile sunt uitate şi arată ca-n Cehov etc.
       Îşi frângea mâinile. Ca şi când toate astea ar avea vreun sens.

       ● După ce a căutat un medic care să-i eutanasieze prietena aflată în stadiul terminal, Onfray a trebuit să-şi ia rămas-bun.
       Rep.: Ce simţi când trebuie să părăseşti camera de spital şi prietena ta e în pat, şi o priveşti şi îi faci un mic semn în pragul uşii, şi ştii că a doua zi o vei găsi moartă?
       Onfray: Îţi doreşti să cumperi o armă, apoi să mergi să o ucizi şi să te omori după aceea. Iată.
       R.: Şi de ce nu aţi făcut-o?
       O.: Exista Dorothée [o prietenă] lângă mine, şi…
       R.: V-a ţinut în viaţă?
       O.: Da, şi apoi trebuie să faci tot felul de lucruri [pregătiri cu înmormântarea] care te fac să continui să trăieşti.
       Meremetiselile de înmormântare. Am ştiut mereu că aceste rituri absurde – mai ales în Est, unde sunt groteşti -, alergatul după 35 de lucruri, sunt făcute să te ţină în viaţă. Nu puteau avea niciun alt sens imaginabil. Îndatoririle năvălesc peste tine, amânând prăbuşirea. N-ai timp să te duci în camera alăturată şi să plângi, să scoţi un revolver din sertar etc., să-ţi suni cel mai bun prieten pentru a vă alcooliza amândoi două zile. Eşti complet prins într-o absurditate totală şi salvatoare.

 

 

–

~ de soirs pe 11 august 2019.