~

       ● Cred că există o confuzie cu privire la etica responsabilităţii – de câteva ori am observat asta. Etica responsabilităţii nu e ceva ‘de bine’, dimpotrivă…
       În distincţia ştiută a lui Max Weber în care acţiunea politică are două etici, etica de convingere şi etica de responsabilitate, etica de convingere înseamnă: nu tranzacţionez asupra principiilor mele indiferent de consecinţe. Etica de responsabilitate: okay, mă adaptez, de pildă în funcţie de consecinţele actelor mele sau de realitate. Prima e a eroilor, a intransigenţilor, a celor care refuză compromisul, a activiştilor lui Dostoievski, a figurilor morale în genere şi figurează chiar asta: portretul etic integru; cealaltă, a… well, contabililor, a gestionarilor realului, a imensei majorităţi a contingentului uman. (Cuvântul ‘responsabilitate’ e cel care induce probabil în eroare, se crede că trimite la moralitate.) Don Quijote – Sancho Panza. Luptători – acomodanţi. Răzvrătiţi – legalişti. Intellos critici – vs. organici. Etc. De pildă, în al Doilea război, cei din Rezistenţă erau în etica de convingere; colaboraţioniştii sau acomodanţii, în etica de responsabilitate: dacă mă răzvrătesc mă arestează, îmi omoară copiii, n-am dreptul să risc, constat că sunt responsabil şi faţă de cei din jur, de familia mea, de prieteni, de realitatea războiului, trebuie să mă adaptez, să supravieţuim făcând pactul… Dacă pornim ca eroi şi sfârşim contabili, ei bine, e la proba realului. Care pare decisivă.

augenie       ● Cartea e ineptă, manual cu consideraţii pseudoştiinţifice cum se făceau pe la 1900, dar ce titlu. Rămâi, cu anumite titluri, garantat, în literatură; conţinutul nu contează deloc. Oamenii o vor reedita şi cumpăra numai pentru a o trimite anonim prietenilor, şefilor, directorilor, preşedinţilor, ca pe o discretă carte poştală…

       ● Cum se trişează în literaturile minore – printre altele, cu amestecul genurilor.
       Introducând în text ceea ce Edgar Poe considera a fi erezia modernă capitală a literaturii: învăţătura. Pilda. Pasajul edificator. Semnificaţia morală. Aceste injoncţiuni extraliterare jenante care parazitează textul, ingăduind şi nescriitorilor să se numească scriitori pe cărţile lor de vizită. Eseişti care au intrat pe uşa din dos a literaturii cu textele lor care-şi au locul în biserici, în tribunale, în areopaguri morale, în şcoli de caractere şi bune maniere.
       (La noi, toţi eseiştii, G.L., A.P., H.-R.P. etc. sunt aici. Orice text al lor vrea să se urce pe o bordură şi să declame.)
       Justeţea literară nu e justiţie. Literatura e expozantă, nu probantă. Dar ei vor foarte mult să apară şi ‘Scriitor’ – mai ales asta, ar renunţa la toate celelalte – pe cartea de vizită.
       E vorba de tipi total oneşti care, întrebaţi, vor spune în modul cel mai sincer că nu înţeleg de ce nu se pot numi şi ei scriitori şi, deşi au produs eseuri foarte talentate unde le reuşesc descrieri sau portrete, li se spune că n-au scris în viaţa lor nici două pagini de literatură. Că n-au creat niciodată, într-o naraţiune, o atmosferă, un mister, o intimitate. Un început de lume.

 

newyorker-ian2020-foto

The New Yorker, ian. 2020

 

 

~ de soirs pe 17 februarie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s