~

       ● Francezii se enervează că au delincvenţă în cartiere şi au început să-şi organizeze pe alocuri un soi de miliţii populare. Tipi mai tineri patrulează încolo şi-ncoace câte doi… Poliţia nu ştie ce să zică, să-i încurajeze sau să-i certe, ea nu mai e primită de mult în cartier, arabo-musulmanii o ţintesc cu obiecte de la etaj, sunt împuşcaţi, maşinile arse etc.
       Problema cu miliţiile e că au tendinţa să nu se mai desfiinţeze după ce pericolul a trecut… În Italia, miliţiile populare sunt actul de naştere al Mafiei, în sec. XIII. Totul începe cu cele mai bune intenţii.
       (Sicilia, sec. XIII, cetăţenii aveau lehamite de toate invaziile venite asupra lor de peste un mileniu, romani, greci, vandali, bizantini, normanzi etc., până când câţiva şi-au spus, în lipsa statului: vă vom scăpa noi de străinii ăştia (prădau într-adevăr tot, populaţia era complet descoperită). Şi câţiva ţărani – nu nobilii, care se apărau în castele cu armate proprii – au constituit nişte frăţii şi şi-au luat arme. Pentru prima oară, populaţia se simţea cât de cât protejată, săracii, pescarii erau apăraţi de cineva, fiicele lor nu mai erau siluite, familiile începeau să fie în siguranţă, aveau provizii etc. Au făcut un fel de coduri civile ad hoc, codurile ‘de onoare’, cutume clandestine, puneau impozite, ţineau copii la şcoală, făceau dreptate etc. Unde se retrage statul – apare defensiva asta. Istoria Mafiei are şi începuturi de acest tip, onorabile, ale rezistenţei în faţa ocupantului, pe care ei le invocă la nesfârşit când autorităţile statale le fac un portret strict criminal: când noi eram aici şi apăram populaţia, voi nu eraţi de găsit.)
       Singurul sens intrinsec al unui stat e siguranţa, supravieţuirea fizică, nu libertatea, cum avem tendinţa să credem. Altminteri, îmi iau nevasta şi copiii şi părăsesc zidurile cetăţii, încercându-mi norocul în următoarea. Contractul social se rupe dacă nu există siguranţa, iar nu libertatea; motiv pentru care tiraniile au fost acceptate peste tot în istorie cu atâta resemnare. E un contract sinalagmatic, pe care-l poate rupe oricare dintre părţi; dacă îl denunţă una, contractul e nul. Cât timp există ‘o ordine’, prosperitate şi administraţie, cetăţenii nu consideră în fond că statul a rupt contractul, şi oftează resemnaţi la absenţa libertăţii: cel puţin urmaşii mei vor trăi, cel puţin există o administraţie, un sens economic, cel puţin pot lăsa o moştenire şi se respectă un act.
       Cum să explici secvenţa minoritară a perioadelor de libertate, însumate, în istorie (cred că raportul e de 100 la 1). N-o poţi înţelege prin ‘tirani’ şi prin dreptul forţei, ca în naraţiunea moralistă, asta e ceva foarte naiv. Niciun tiran nu poate câştiga dacă doar 10% din poporul său se revoltă, nicio armată nu e atât de mare. Astfel a fost posibil comunismul, nu fiindcă Stalin, cu 10 oameni din Politburo, speria pe cineva. Acolo era un proiect de societate evident acceptat 70 de ani, o propunere de lume evident flatantă pentru acel colţ de univers ieşit din autocratismul monarhiei absolute. Toate tiraniile din istorie au fost perfect consimţite, să nu ne înşelăm – luate asupra lor de cetăţeni, intrinsec încuviinţate. Dictatorii nu reprezintă nimic în istorie. Există voinţa în instanţă ultimă nemărturisită a poporului, inconştientul dar şi raţiunea ‘calculatoare’, în contractul social. Tiranii sunt ‘nevinovaţi’ în sine, adică scoşi de sub specia imperativului moral, câtă vreme poporul îi îngăduie şi contractul nu e rupt. Structura de complicitate e evidentă, nicio cosmologie moralistă, cu buni şi răi, diavoli şi îngeri în istorie, nu are probitate, iar ca sinteză e propriu-zis rizibilă. Naraţiunea moralistă, prelungind miturile ancestrale şi pedagogiile infantile despre binele şi răul imanent, în care poporul e subiect-victimă, nevinovat în eternitate, şi nişte tirani sau eroi evoluează undeva în zările Olimpului, e o totală impostură epistemică, de un nivel grotesc. O perspectivă naivă asupra istoriei era de înţeles, ne-au lovit două dictaturi redutabile şi un Război rece cât o viaţă de om. Dar oricine poate vedea, azi, cu destulă uşurinţă, 30 de ani de la moartea lui, că 1984 sau Brave New World nu sunt scrise numai pentru comunism. Naraţiunile esenţialiste sunt structuri naive în cel mai bun caz. Până când au spus ‘destul’, adică după 70 de ani, evident ruşii au consimţit la ce s-a petrecut cu ei şi cu întreaga lume pe care o dominau, fără să simtă că există un ‘diavol’ pe acolo sau în ei înşişi. Contractul, evident, nu a fost rupt.

2-NewYorker-2febr2021

The New Yorker, 2 febr. 2021

       Notaţie a Monicăi L. în jurnal, din 1983: ‘O revelaţie: Proba de microfon de Mircea Daneliuc. Prin el ne dăm seama că se comite o crimă împotriva limbii în ţară: e lătrată, răstită, agresivă şi nu numai mahalagizată‘ (s.m.).
       E bine că nu mai ştie ce e româna azi, de zece, de o sută de ori mai distrusă de mahalagisme. Dar nu se poate opera o critică – jumătate din România e acum mahala -, ar deveni o critică socială. Şi nu există leac; ‘lectura de masă’ nu va reveni, acel tren a plecat de mult, etapă de secol XIX-XX definitiv depăşită. O limbă se îmbogăţeşte prin influenţă dublă, superioară – enciclopedism şi formalism academic – şi ‘de jos’, livresc şi lumpen, normativ şi filon subteran sănătos. Cea superioară nu mai există. Numai cu aluviuni, limba a devenit în două decenii ciudată. Adolescenţii parcă traduc din americană, un fel de americană proastă. Şi au apărut clişeele de gândire subsecvente, toţi raţionează la fel, ca-n ‘conferinţele’ TED: viaţa e o ‘alegere’, acţiunile sunt ‘inspiraţionale’, triumfalism al capitalului gen ‘never give up’ etc. O boală a simplismului, întinsă ca o râie colectivă. În acelaşi timp, nu ştiu ce pragmatism sănătos. Ca sintaxă şi lexic, un bursier post-doctoral articulează azi cam la nivelul unui muncitor dinainte de ’89 – şi încă. Am mai fost jos, dar nu chiar să căutăm pietricele prin nisip, e amuzant. Valaha e o glumă. (Tipi, la adolescenţă, care scriu ‘merci’, fără să-şi închipuie că se scrie mersi în română de vreo 150 de ani, de pe vremea lui Caragiale, că e de mult asimilat în limbă. Lucrurile astea nu se întâlnesc decât în cărţi, absolut nicăieri altundeva. Trebuie să întâlneşti cărţi, or, asta nu se va mai întâmpla.)
       M.L. i-a prins anii de agonie fericită.
       (Lucru straniu: nu există român lucid care să nu ştie, în sinea lui, că România va dispărea. Că nu are o substanţă etc. şi nu e făcută să dureze. Reacţiile lor.)

       Colapsul naraţiunilor mari: fericire, ideal, viitor roz, metafizică, sens, zeu etc., în Vest. Nu le mai interoghează niciun film, niciun roman – rar obiectul de artă. Rămânem în secund şi substitut, trăim din resturi de idee, din resturi de real.

       Remisia grea a lui J. Peterson. Discursiv destrămat, nu reuşeşte să reducă la idee sau concept, şi îi ia 5 minute să spună o banalitate. Vezi că se străduie şi că îl afectează. Asta nu se întâmpla înainte. (Fiica lui se teme de altfel că tratamentele anapoda de la început i-au ‘prăjit’ creierul în oarecare măsură, că ar putea fi vorba de leziuni permanente.) Se chinuie, tonul se ridică, dar face piruete în jurul ideii fără să reuşească s-o articuleze. Un an. Convalescenţă nesfârşită.

2-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

      ‘Biserica mi se pare a fi tot mai deschisă, ba chiar într-atât de deschisă, că aproape numai credincioşii proprii o mai pot uimi sau indigna’ (E.M. Cioran, A. Guerne, Lettres, 1961-1978, L’Herne, Paris, 2011, p. 88).
       Semnul sigur: întoarcerea împotriva alor tăi. Semn de sfârşituri: toleranţă la exterior, asprime indignată înăuntru. Cult pe ducă.

       Sportul e o nenorocire de clasă. Cine anume calculează: ca să mă afirm în viaţă, e o idee bună să învăţ boxul, să încasez pumni încontinuu undeva prin zona creierului. Nu bogaţii – cluburile de la Oxford şi gentlemanul boxer, celelalte mituri. Săracii o fac. Iar în public, în tribune, tot săracii sunt, ei cumpără bilete şi fac maşinăria să se învârtească. Fiii lui Rockefeller nu joacă fotbal…, chiar dacă ar fi genii. Există cei care participă şi există cei care privesc. Sunt de negăsit fiii de bogaţi sau suprabogaţi în sport. Chiar odraslele celor din clasa de mijloc superioară. Cam tot atâţia câţi bogaţi găseşti casieri în magazine. Determinismul de clasă al sportului e vizibil din Lună.
       Când priveşti un stadion, când pomeneşti de spiritul ‘olimpic’ etc., ştii că e curtea din spate a sărăciei.

       N. Djuvara despre Vintilă Horia (pe care l-a apărat cât a putut, cu cei din Exil, în scandalul Goncourt, fără succes): ‘Pe urmă, când ne-am mai întâlnit din când în când, m-a iritat faptul, datorat probabil şi mediului în care trăia la Madrid, că rămăsese atât de sclerozat în opiniile sale politice: pro-Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet, pro-apartheid în Africa de Sud… Aveam încă o dată dovada că nu exista niciun raport între calitatea inteligenţei şi bunul-simţ politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerşetor analfabet are adesea mai mult bun-simţ politic decât cel mai subtil dintre filozofi’.
       Francezii avuseseră în fond dreptate, a rămas de extremă dreapta (deşi e cu totul grotesc să-i retragi pentru asta un premiu), nu e adevărat, cum s-a pretins, că n-a mai rămas ‘legionar’ etc. E cazul foarte multora. Şi li se reproşează celor de stânga că nu se schimbă până la sfârşitul vieţii…
       Raportul incongruent între inteligenţă şi bun-simţ politic, observaţie evident adevărată.

1-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

      Finkielkraut: ‘Cenzura, azi, nu cade asupra presei, ci emană de la ea. Contrar criticilor pe care le auzim de la începutul pandemiei, nu puterea politică, din ce în ce mai slabă, e cea care e liberticidă, ci puterea mediatică. Asta ar trebui să ne inspire reflecţie’.
       Îţi dai seama uşor ce se întâmplă: în Occident nu mai există nimeni contemporan cu o nenorocire. Nimeni care să fi fost în viaţă în momentul în care s-a exercitat un moment de cenzură organică. Sunt tipi care au mai prins al Doilea război, martori ai războiului din Vetnam sau ai rasismului din Sud, un număr infim de supravieţuitori ai Pearl Harbor sau ai nazismului. Dar nimeni contemporan cu momente de cenzură organizată. Americanii nu ştiu ce e şi nu au trăit fenomenul, li se pare ceva interesant, justificat în parte, poate salvator pentru sufletul colectiv. Numai în ţările postcomuniste, aspirate de curând în Occident, există tipi care mai ştiu ce presupune asta, şi că libertatea de expresie e prima a cărei cădere le antrenează pe celelalte.
       Cei sosiţi acolo păstrează tăcerea. Te-ai fi aşteptat la ‘comunicate’, manifeste şi pamflete avertisment în presa americană, semnate de sute de profi veniţi din Est şi din Europa Centrală, alertându-i pe americani asupra a ceea ce înseamnă cenzura şi firing squad-urile morale. Acest Apel al celor… 300 – 500, 1.000, 10.000 – de profesori din Est, un fel de ‘Lăsaţi-i pe monştri să vorbească liber’, ar fi avut poate răsunet în opinia publică. Au tăcut; le e insidios frică. Mai întâi, au ajuns în America contingente de poltroni delicaţi, oameni zdrobiţi fără milă aici de presiuni şi vulgaritate; comunismul i-a frânt interior. Apoi, represiunea culturală tip Cancel e atât de barocă şi haotică, încât acei oameni ştiu că îşi joacă posturile la universitate, poate chiar veniturile de supravieţuire sau sănătatea, dacă ar iniţia ceva. Cum sunt şi prin fire înspăimântaţi, se aude de ani o surdă tăcere; vocea lor în America, înţeleasă ca bloc de reflecţie publică melancolică de filozofie a istoriei, e nulă. Se prefac absorbiţi în meremetiseli, un fel de ‘profesionişti ai profesiei’, cu vorba lui Godard.
       Dar ei nu sunt nici primul desant cultural european asupra Americii, cel al psihanalizei, când, la sfârşitul verii lui 1909, Freud remarca, privind de pe vapor ţărmul american: Aceşti oameni nu ştiu că le aducem ciuma. (Frază înfrumuseţată de Lacan după o întrevedere cu Jung, pe care Freud n-a rostit-o niciodată, ci doar eliptica: ‘De-ar şti aceşti oameni ce le aducem’.) Nu sunt nici al II-lea desant european, al membrilor Şcolii de la Frankfurt, care fugeau de nazism şi au împânzit universităţile americane cu posthegelianism, teoria critică, dialectică şi minoritarism. Nu sunt nici al III-lea desant, petrecut în anii ’70, al deconstructivismului, feminismului şi al French Theory, care a născut orientalismul lui Said, studiile postcoloniale de azi, teoriile anti-physis fecunde, postfeminismul, studiile gender ş.a.m.d. Sosiţi târziu, de câteva decenii, au fost o generaţie sterilă ideatic, import european fără destin şi marcă teoretică. Al IV-lea desant a fost sterp. Simplă generaţie politică, de refugiaţi care nu aveau de propus nimic lumii noi în care soseau, unicul atu pe care-l deţineau şi pe care l-ar fi putut afirma, singurul lucru ‘nou sub soare’ şi ascendent real asupra americanilor, nu era epistemic, nu ţinea de theoria ci de praxis: experimentaseră, în Europa Centrală şi de Est, anularea libertăţii de expresie într-un regim al binelui afirmat. Această experienţă o aveau numai ei. Nu au obiectivat-o şi nu au dezvoltat-o. Nu au făcut-o morală şi avertisment. Au tăcut-o deplin.
       E limpede că reţelele GAFA tip Facebook etc. nu vor să cenzureze. Nu din scrupul moral, ci pentru că departamente de cenzori presupun costuri enorme şi o atenţie infernală. Dar sunt împinse în fiecare zi la asta de către… presa clasică. CNN, MSNBC et Co., preoţii cotidieni, foştii jurnalişti, încurajează şi incită la cenzură în fiecare seară, întrebându-se şi mirându-se insidios cum de nu sunt alungaţi, anulaţi social, şi mai mulţi dintre cei cu opinii contrare. 30% dintre ziariştii de la New York Times luptă surd cu 70% nou-veniţi care vor să impună mica teroare identitară – distrugând orice viziune a stângii sociale -, iar lupta nu s-a terminat. Pentru a nu pomeni nimic de Hollywood. Nu va dura mult acest puseu de revoluţie culturală, să nu ne înşelăm. Nu vor fi lagăre de reeducare culturală în America. Iar când valul de iraţional va trece, la fel ca după comunism sau nazism, lumea se va mira şi tăcerile vor fi interogate. Nu cred că vei putea invoca nu ştiu ce notaţie curajoasă în jurnalul tău intim, în care ai fost critic cu evoluţiile vremii… Laşităţile vor fi şi atunci văzute ca inexplicabile.
       Nici scriitorii veniţi din Est nu au vorbit, de altfel. Derutaţi, asistă la tot şi nu le vine să creadă; fac acrobaţii ale tăcerii; vor să fie publicaţi, să nu-şi piardă slujbele, să nu-şi contrarieze editurile; nu e nimic de făcut. Când au fost suspendaţi oameni din reţele sociale, un preşedinte ciudat, sute de organizaţii, adepţi, adversari sau indivizi oarecare pentru vini oarecare, undeva departe doar acel mic opozant Navalnâi a spus că nu e, poate, o idee bună. Doar A. Merkel, în Europa.
       Amândoi din Est…

       ● On the waterfront (1954) ●●●●●.
       Sau despre delaţiunea ‘bună’. Elia Kazan a trăit cu povara asta, după ce i-a denunţat pe actorii ‘comunişti’ comisiei McCarthy. Cum să explici lumii că împotriva răilor poţi fi rău, şi apoi încă să se mai observe pe lume o diferenţă între cel rău şi cel bun. Toată viaţa a trăit în dialectica asta vinovată, pe care Hollywood-ul nu i-a iertat-o. (La ceremonia unui Oscar pentru ‘întreaga activitate’, dintre actorii mari n-a aplaudat în sală, ostentativ, nimeni.)
       Trecând peste dilema etică (şi la Bulgakov diavolul se simte obligat să facă binele, ca să surpe un regim politic insuportabil de puternic) sau scenariu, peste regia în tensiune. Brando – geniu pur. Îţi dai seama că în Godfather era umbra cu totul palidă a ceea ce fusese în tinereţe. Nicio propoziţie jucată banal, surâs dureros, autenticitate de sfâşiat de viu.
       Încerc să uit că filme de acest calibru se făceau 20 într-un an.

       Pretend it’s a city (2021 – Netflix, doc. serial), ●●●●○. Trenează la episoadele 2-3, apoi se redresează şi asimilezi ritmul. În ultimii ani, Scorsese urăşte montajul, nu-l lasă inima să taie mai nimic. Lasă scene lungi, cu tranziţii infime. Regia e laxă ca în Public speaking (e un fel de parte a II-a), a pus-o pe Fran Lebowitz să traverseze câteva străzi, în rest cadre de interior: un restaurant, un teatru, o gară, dialoguri naturale. Or, ‘burţile’ devin fundamentale, compasionale aproape… – o avalanşă continuă de vorbe de spirit derutează, sfârşeşte prin a obosi. E probabil cea mai inteligentă tipă din America. Discursul seamănă cu anumite pagini din Oscar Wilde, în care toate personajele sunt strălucite, toate conversaţiile perfecte, glumele se rostogolesc, wit-ul defilează în cavalcadă, până la plictis şi intrare în vid. Oricum, rămâne cel mai remarcabil lucru scos de curând; o săptămână după filmări în New York cădea molima.
       Nu a intrat cu ea nici acum, din discreţie, în platforma întrebărilor ‘mari’, sens, moarte, intimitate, istorie etc. Nimeni nu o interoghează acolo, şi mă gândesc că L. ar fi avut de spus enorm de multe lucruri.

       ●○○○○ slab, de evitat
       ●●○○○ nu prea rău, interesant
       ●●●○○ bun
       ●●●●○ remarcabil, important
       ●●●●● capodoperă

       Pretend it’s a city (2021 – doc.) ●●●●○, The painter and the thief (2020 – doc.) ●○○○○, The burnt orange heresy (2019) ●○○○○, Mank (2020) ●●○○○, The nest (2020) ●●○○○, The midnight sky (2020) ●○○○○, The father (2020) ●○○○○, Let them all talk (2020) ●●○○○, Minamata (2021) ●○○○○, News of the world (2020) ●●●○○, Nomandland (2020) ●○○○○, Boys state (2020 – doc.) ●●○○○, Onward (2020) ●●○○○, Emma (2020) ●●●○○, Let him go (2020) ●●○○○, Made in Italy (2020) ●○○○○, Wander ●●○○○, Da 5 bloods (2020) ●●○○○, The little things (2021) ●○○○○, End of sentence (2019) ●○○○○, Waiting for the barbarians (2019) ●●○○○, Pixie (2020) ●○○○○, Minari (2020) ●●○○○, Pieces of a woman (2020) ●●○○○, The personal history of David Copperfield (2019) ●○○○○, I’m thinking of ending things (2020) ●●○○○, On the rocks (2020) ●○○○○, Never rarely sometimes always (2020) ●○○○○, Promising young woman (2020) ●●●○○, Shirley (2020) ●●○○○, She dies tomorrow (2020) ●○○○○, Palm Springs (2020) ●●○○○, Relic (2020) ●○○○○, The king of Staten Island (2020) ●○○○○, Hunter Hunter (2020) ●●○○○.
       Răscolind, nu dai peste ce ai sperat. Vorba lui B.E. Ellis, ‘R.I.P. movies 2020’. An cu totul aiurea. Să nu pomenim nimic despre cel de acum.

1-NewYorker-2febr2021

The New Yorker, 2 febr. 2021

       O tipă care a făcut, câteva zile, o retrospectivă maraton cu filmele lui Belmondo şi Delon din anii ’70: uluită de libertatea pe care a văzut-o în ele. Siderantă libertate. A avut impresia că e într-o altă lume. Conversaţiile, ţigările, alcoolul, vestimentaţia, ironia, aluzivul, curajul, relaţiile intersubiective, aventura, felul de a vedea lumea, avântul, înălţimea lucrurilor. I s-a părut incredibil. A spus că libertatea văzută acolo nu am pierdut-o de un an-doi, am încetat să o avem de trei sau patru decenii.
       Ok, e evident. Mă gândesc însă dacă mult din libertatea asta nu era libertate negativă, de tipul libertăţii violatorului. De pildă să faci glume proaste cu femei la o petrecere, spunându-le că vei fi în patul lor diseară, şi ele să fie nevoite să râdă păstrând aparenţele pentru că sunt într-un grup etc. Sau să nu deschizi nicio angajare, pentru vreun post, fără promovarea prin canapea. Mă întreb dacă tipul ăsta de libertate a violatorului, sau a tâlharului şarmant, nu e o estetică pe am lăsat-o mai degrabă din fericire în urmă.
       De acord cu toate celelalte observaţii, libertatea de spirit era imensă. Oamenii tremură acum ca nişte iepuri şi, ca în comunism, se tem de propriile gânduri. Se tem să gândească ceea ce oricum nu ar exprima, ceea ce, adăugând inconştientul, agregă trei straturi ale cenzurii interioare. Poate că toate astea vor trece. Lucrurile au tendinţa aia gravitaţională să devină plictisitoare.

       Abisul PC de la MoMA. Au privilegiat minoritarismul şi nu se mai înţelege nimic, cronologie, geografie, şcoli de pictură, curente. Pentru a uniformiza valoric şi a nu avea un contrast prea vizibil între culturi, pentru a aplatiza vârfurile au amestecat totul, intri într-un caleidoscop pe 3 etaje.
       Presa e încântată etc.
       (Proverb japonez: cuiul care iese în afară e lovit de ciocan. Afinităţile noastre cu Japonia.)

       Bietul Cioran, după ce a fost jefuit de vreo 3 ori şi s-a speriat (o dată era un imigrant cu un cuţit şi privire împăienjenită, drogat), a inventat o metodă. Nu ieşea niciodată din casă fără câteva bancnote în portofel – nu ştiu, cât să-şi plătească un tip o doză. Banii reali erau undeva în buzunar, dosiţi bine. Dacă îi spunea cineva ‘Banii sau viaţa’ – ceea ce e o întrebare ciudată să i-o adresezi lui Cioran -, scotea portofelul, cu cele 2-3 bancnote: Uite, asta e tot ce am. Portofelul ca atare era un obiect fără niciun folos, banii erau ţinuţi în altă parte. (Ca în hermeneutica als-ul lui H., etwas als etwas, a lucrului care nu poate fi decât ce e. O masă e doar o masă, la fel un scaun, o uşă, un pod etc., fiecare obiect cu proprietatea lui preontologică, strict cu als-ul propriu, nu există nici obiecte care să fie altceva decât sunt, nici obiecte pure, ca în artă. Dar dacă scoţi lucrurile din semnificaţiile de ustensilitate, din proprietatea lor, intri într-o interesantă lume-nelume unde totul poate sta cu susul în jos – cu vorba lui, în ‘modul derivativ’ -, care e şi dezordinea, şi nebunia, şi literatura etc.) Mi s-a părut cea mai simpatică metaforă a neantului. Mai întâi, avea la el un obiect, inventat ca să ţină bani în el, pentru a nu ţine banii acolo, un obiect pretext. Şi apoi, el purta special un portofel pentru a fi jefuit de el.

       ‘În timpul unui conflict marital la o petrecere tumultuoasă (noiembrie 1960), [Norman] Mailer şi-a înjunghiat a doua soţie, Adele Morales, în piept şi în spate. În timp ce zăcea pe covor pierzând sânge, se spune că Mailer ar fi mormăit, ‘Lăsaţi-o pe căţea să moară’. Şi aproape că a murit: lama a străpuns membrana din jurul inimii. Mailer a fost acuzat de crimă cu premeditare (până la urmă avocatul lui a negociat diminuând-o la un simplu ‘atac’). Ce l-a împins pe Mailer să-şi piardă cumpătul, în timp ce Adele ţipa la el? Nu dubiile injurioase pe care le-ar fi aruncat asupra masculinităţii sau orientării lui sexuale. Nu, soţul a clacat când soţia i-a pus sub semnul întrebării talentul, sugerând în mod intolerabil că Norman îi era inferior lui Dostoievski…’ (Martin Amis, Inside story, Penguin, Random House UK, London, 2020, pp. 86-87.)
       Dintre premiile Nobel pentru literatură, 101 au fost luate de bărbaţi şi 16 de femei. Cam în 75% dintre cazuri femeia e cea ucisă de bărbat, în disputele conjugale.
       Analogia recunoaştere-crimă nu e chiar forţată. Soţiile scriitorilor, în disputele domestice inevitabile în care, pierzându-şi atracţia, simţindu-se înlocuite şi cu perspectiva unui divorţ aproape, îi vor acuza de ratare, mediocritate sau lipsă de talent, ar putea să rănească cu mai multă prudenţă. (De câte ori a încercat Celan să-şi sugrume consoarta, sau să o omoare cu un cuţit? În ’66, în orice caz, îl internau pentru asta. – Althusser, de altfel, a sugrumat-o pe a sa de-a dreptul.) În nicun caz să nu meargă cu analogia indigenţei spirituale sub Dostoievski: soţiile prudente ar putea începe de la Shakespeare.

       Beigbeder: ‘…Trebuie să vă explic metoda mea de lucru./ Am primit 400 de romane în decembrie şi le-am deschis conştiincios pe toate la prima pagină. În cea mai mare parte n-au trecut acest test, dar, ca să nu mă cert cu 399 de autori, precizez că nu talentul lor e de vină: mai degrabă plictiseala mea capricioasă, gusturile mele ciudate, subiectivitatea mea egotistă şi lenea mea congenitală’.
       Din 400 a remarcat unul… Metoda primei pagini merge pemtru Franţa, dată fiind abundenţa producţiei, când dintre atâtea cărţi nu ştii ce să arunci mai întâi. Pentru ceilalţi, e o glumă.

2-NewYorker-18ian2021

The New Yorker, 18 ian. 2021

      Philip Roth, una dintre numeroasele vizite în Cehia înainte de ’89, în sprijinul disidenţilor etc. Întâlneşte un membru al familiei Kafka. Acesta – o nepoată – i-a arătat o fotografie cu tatăl lui K., la puţină vreme după moartea lui Franz de tuberculoză. Descompus. Distrus. Tatăl îl adora de fapt, îi iubea textele, sensibilitatea maladivă, înălţimea de spirit. Nu trăia decât pentru fiul său. Doar că era un tată evreu tipic, tăcut, exigent, intimidant, care complimentează rar şi stângace. Pentru a-şi scrie Scrisoarea…, Kafka a trebuit să inventeze un tată în folosul naraţiunii, ceva ilustrând raportul clasic cu figura paternă implacabilă.
       Povestind-o (ap. Adam Gopnik), Roth, greu de înduioşat, avea ochii în lacrimi.

       ● Fran Lebowitz, mesaj pentru net – ea care, notoriu, nu are nici net, nici computer, nici telefon mobil, nimic altceva decât telefonul fix şi o adresă poştală, ca-n anii ’90, deoarece ‘e suficient’ dacă o caută cineva. A venit o tipă tânără la ea, în apartamentul pe care l-a cumpărat recent ruinându-se, şi i-a montat o cameră video. Fran, citind cu aplomb şi surâzând de pe o hârtie din faţă: ‘Bună, New York. Aici e Fran Lebowitz, care vă aminteşte dvs. – da, dumneavoastră – să purtaţi o mască tot timpul cât vă aflaţi în mijloace de transport sau în staţii. Hai să facem, cu toţii, tot posibilul să ne ţinem microbii şi opiniile imature pentru noi înşine. Mulţumesc, New York, ai grijă de tine’.

       Cel mai bun sfat al lui N.: când citeşti un studiu sau un articol tern, nu-l închide fără să-i parcurgi totdeauna măcar ultimul alineat, concluzia, ca să înţelegi măcar ce-a vrut să spună. – Problema: cum cei mai mulţi autori nu au nimic de spus, enorma, sufocanta lor majoritate, se află un truism sau o falsă concluzie aproape de fiecare dată acolo. (Şi Althusser avea aşa ceva, dar în negativ, lectura ‘simptomală’, un fel de lectură cu un ochi rău: să găseşti problematicul subiectiv al unui text, slăbiciunile de probitate şi rigoare.)
       Am observat că nu mai pot citi reviste ca înainte; NYRB, indigestă; există New Yorker, dar şi prin el mă târăsc. Nu mai pot vedea filme îmbibate în ideologie. Două scene, oftez, I’m out. Poate sunt şi vremurile. Detectezi atât de repede clişeul, calpul, sofismul, sunetul fals, mai ales umplutura – şi totul e umplutură -, că-ţi strică toată perspectiva, câtă a rămas senină, asupra… Asupra a ce, de altfel. Trăim ce trăim. La o săptămână de la debutul molimei, ne spuneam: nu, nu se poate să trăim aşa ceva. La două săptămâni: E îngrozitor, e insuportabil. Au trecut 12 luni; insuportabilul e suportabil. E norma.

3-newyorker-25ian2021

The New Yorker, 25 ian. 2021

       Ţările o iau de la capăt cu carantina. Are efect zero, nu opreşte nimic, dar nu ştiu ce altceva ar putea să facă.
       Lasitudine. Treptat, nu mai suporţi ştiri despre molimă. Analize detaliate, promisiuni, proiecţii până prin 2023, mai târziu, mai devreme, străzi, orizont. Nu dezarmezi, fiindcă te-ai obişnuit, în totul. Înainte aveai accese de speranţă – aşa cum spui: accese de tuse. Acum, oboseala e destul.
       Editorial într-o revistă de literatură şi cinema: ‘Încă nu suntem morţi’.

       Mă întrebam cât îi ia unei noi tulpini de virus să ajungă la tine, din momentul în care auzi prima oară ştirea despre ea. Acum am văzut: e pe strada ta în 3 săptămâni.
       La ceva grav, o molimă cu mortalitate apocaliptică, ai deci, realist, o săptămână să pleci la cabana ta de munte izolată şi inexistentă, unde ai supravieţui câteva luni cu făină, apă, lemne şi lămpi cu petrol, până trece urgia, legănându-te într-un balansoar cu arma pe genunchi.
       Sper că din porcăria cu totul incredibilă a acestor timpuri ies nişte romane şi nişte filme şi un fel de sens general de viaţă.

       O. era în tren, urmărea un articol pe net şi a vrut să scrie câteva note, dar nu găsea un pix la îndemână. Scrisese de atât de multă vreme numai pe tastatură. Găseşte până la urmă unul, începe să noteze şi observă că scrisul i s-a schimbat puţin: era mai greoi acum, cu litere rotunjite, şi puţin mai mare. Cam cum e scrisul şcolarilor sau al bătrânilor reveniţi din boală.

       X se duce să vadă un prieten. Îi dă şoferului de taxi adresa, precizând: E chiar vizavi de cimitirul Montparnasse.
       Şoferul, un congolez: În maşina mea nu se vorbeşte niciodată despre moarte…
       M-am gândit că moartea nu exista de asemenea nici în comunism.

       Am simţit că a avut loc o schimbare culturală de populaţie, în Franţa ca şi în România, când mi-am dat seama că oamenii merg diferit pe stradă. Era de neconceput să mergi în spatele cuiva mai mult de 10 secunde. Ori îl depăşeai, ori rămâneai în urmă, dar să te ţii 5 minute la 2 metri în spate de parcă i-ai fi umbră, imposibil. E gestul premergător unei tâlhării. Ştiai atunci că e cineva de la ţară. Dacă mergea în spatele tău, ok, era un nefericit venit de la ţară şi care nu ştie încă să meargă pe străzi. Acum, se întâmplă foarte des. Te opreşti tu şi-i laşi să treacă, să o ia liniştiţi înainte.
       La noi e din cauza transferului de populaţie, mahalaua a depăşit – cam de câţiva ani – urbanul, cred că are peste 50% şi revendică centralitatea. Şi cei care arată bine arată cumplit de rău. La francezi e imigraţia. Nu ştiu ce se întâmplă în New York, Fran Lebowitz pretinde că oamenii se izbesc de tine pe trotuar, nu mai fac mişcarea aceea de uşoară evitare, rotirea suplă din umeri într-o parte, pentru ca doi inşi veniţi din direcţii contrare să treacă unul pe lângă altul fără probleme, pe un trotuar îngust. L. spune că se izbesc direct în tine, ca un tanc – dacă răzbaţi, bine. Şi nu mai spun sorry. Asta ar fi cu adevărat interesant, la o naţiune care îşi cere în permanenţă iertare. Pietonii să-l fi pierdut pe sorry.
       Francezii numesc asta ‘incivilităţile’ şi sunt exasperaţi de ele, de tot ce au pierdut. Nu le vine să creadă.

       În aceste zile, diverse jurnale personale. Îmi dau seama că oamenii ăştia au trăit cu ameninţarea unui război atomic timp de 50 de ani. Obliterarea totală. Nu se plângeau, era normalitatea, ştiau că poate va veni şi basta. Hai să mergem în acest concediu, ar putea fi ultimul. Hai să facem acest film la Hollywood, pe următorul s-ar putea să nu-l mai vadă nimeni. Asta le-a fost viaţa, cinci decenii.
       Noi, astăzi.
       Am observat acelaşi lucru la generaţia bunicilor. Au pierdut mulţi din familie în două războaie, au pierdut o casă, cu toată agoniseala lor de tineri în ea, când au venit ruşii şi au dat foc la zeci de case. Au stat în refugiu. Încerc să-i văd punând într-o oră tot ce puteau într-o şaretă sau căruţă, câteva perne deasupra ca să poată sta copiii mici, şi pornind la drum. Eşti în casa ta, ai construit-o numai de 2 ani, ai copii, unul de câteva luni, e vară, totul e minunat, sună cineva la uşă şi trebuie să părăseşti casa într-o oră, pentru totdeauna. Au avut 8 copii din care le-au murit 4, în vremuri cu o mortalitate infantilă în care puteai spera că-ţi trăieşte copilul dacă ajungea pe la 2 ani. La câteva zile se trăgeau clopotele, pentru încă un copil din vecini. Au trăit cel puţin 3 perioade de foamete, o inflaţie în care, cu vorbele bunicii, ‘un kilogram de făină costa un milion’, când au venit nemţii şi apoi ruşii, o Stabilizare monetară în care nici bruma de economii nu mai valora peste noapte nimic, şi gunoierii măturau de pe străzi bancnote pe care oamenii le aruncau pe geam. Epidemii de tifos exantematic, gripă spaniolă, două de holeră, poliomielită, TBC, şi de toate se murea sau erai schilodit. Au trecut prin comunism, mai ales anii ’50, cu denunţuri şi maşini Volga negre, şi chiriaşi băgaţi cu forţa în casă. Abia prin ’60-70 dacă oamenii aceştia au apucat să respire puţin. Rezultatul? Nu s-au plâns niciodată. Nu că nu s-au plâns: n-au amintit vreodată. Toate astea a trebuit să le scoatem cu cleştele de la părinţi. Bunicii nu ziceau nici măcar: Ei, am trecut prin multe – atât să fi zis şi să nu mai adauge nimic. Am fi dedus ceva, am fi putut ghici că e o umbră dureroasă acolo. Absolut zero, trecutul greu era mort. Nu mort, nici nu exista noţiunea. Nu aminteau de necazuri şi fiecare zi era luată de nouă: iată prima zi pe pământ. Soarele. Să punem un strat de flori în grădină. Nu ştiu de ce erau aşa, şi am impresia că toată generaţia lor avea aceste detaşări. O altă raportare la lume. Deşi mai degrabă sobri, se amuzau, uneori mergeau la petreceri, în excursii, erau deferenţi cu vecinii, îi iubea toată lumea, ne spuneau poveşti, ne alintau, ne făceau toate prăjiturile şi copturile şi mâncărurile imaginabile, ne spuneau nişte ghicitori pe care nu le-am mai auzit niciodată, catrene amuzante şi o mulţime de lucruri…
       Ce-ar fi spus ei astăzi. Generaţiei mele tragice.

1-newyorker-8febr2021

The New Yorker, 8 febr. 2021

      Restaurant simplu. Mâncarea, mai mult exotică decât manjabilă. Nu există un biet orez să nu fie condimentat cu 15 lucruri impronunţabile. Chelnerii cunosc pe dinafară lungi liste, stau în faţa ta drepţi, cu papion şi şorţuri negre până la pământ. Afară, după prima zăpadă timidă, agreabil. Comand cafea şi suc pe terasă, unde poţi fuma o ţigară de foi. Pe trotuar, trecători afundaţi în gulere de blană, ca de fiecare dată când ninge două degete. Deşi terasa e împrejmuită cu folie de vinil şi încălzită mulţumitor prin dispozitive cu flacără pe gaz, lumea e înăuntrul localului, riscând totul. Scot telefonul, căştile, îl fixez într-un suport, rătăcesc puţin, în fine dau pe Netflix…
       Dacă-mi spunea cineva că vom ajunge aici.
       Cele mai interesante timpuri care au existat vreodată, pentru a fi limpede. Iată ce trăim. Norocoşi, blestemaţi, habar n-am, dar trăim asta. Secvenţa noastră istorică e consternantă. Totul devine atât de complicat, spectacolul are atâtea scene, tablouri suprapuse, şi se poate auzi ticăitul de dinaintea exploziei.
       Ar trebui să avem cei mai mari scriitori, acum. Timpurile ne prind în cea mai slabă voltă a creaţiei. Vom parcurge mai târziu comentariile istoricilor, dar, pff, cine are nevoie de ele. Arta – ar trebui să fie colosală. Nu e. Interesantă încă, aproape vie încă, dar atât. În ce priveşte scrisul, nicio ştire. Despre scris, tăcere.
 
 
 
 
 

~ de soirs pe 11 februarie 2021.

2 răspunsuri to “~”

  1. […], totul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s