~

       ● Asemănarea fizică, în ultimii ani, dintre S. Zweig şi… Hitler. De asemenea, amândoi vin din spaţiul glorios al Vienei, amândoi s-au sinucis (cu soţiile alături) etc.
       Nicio concluzie.
       Apofenia, tendinţa de a vedea sincronicităţi invizibile, intenţii, conexiuni semnificative, motive şi tipare în realitatea sensibilă, e o maladie a lui ‘totul se leagă’. ‘Istoria se repetă.’ ‘Nimic nu e întâmplător.’ Reprezentare invocată de ‘ghicitori’, ‘astrologi’ etc., e clasată psihiatric (Klaus Conrad) ca stadiu incipient al schizofreniei.
       Corelativul ei în lumea ideilor e boala analogiei. Salvare a cohortelor de minţi oneste dar sterile. Incapabile de original, cumulând mnemotehnic, sunt cele care, neputând spune ceva creator despre un fenomen sau o epocă, constată despre ele: seamănă cu Pinochet, cu Salazar, ne aminteşte de Lenin, de Hitler. Sunt puzderie, mai ales în pedagogie, apofenia e marca sterilităţii: când nu ştii ce să spui despre un lucru, îţi rămâne să constaţi cu ce anume din trecut seamănă el. Ca şi când asta ar avea, în chip uimitor, vreo umbră de sens. Aceşti oameni se pomenesc coordonând apoi teze ale unor tineri care disting comparativ, cu tot seriosul, între Trump şi… Stalin, Ungaria ’56 şi Comuna din Paris, sau oricare alte permutări de doi luate câte unu. Peers-ii din secta istorică afină notează validând, într-o impostură epistemologică monumentală, nu lipsită de un anume comic derutant. Raritatea melancolică a noului, a creaţiei, a ideii în lume. Dacă s-ar interzice prin ucaz metoda analogiei, etaje întregi din disciplinele umaniste ar cădea flat.
       E de asemenea o nevropatie a simultaneităţii: toate epocile sunt aici, de faţă; şi toate dor. Primul război e aici. Al Doilea război, cu Hitler şi Stalin, fireşte aici. Nu există epoci, ci Epocă, una. Anticii sunt aici, şi modernii, şi medievalii şi neoliticii, totul e prezent, ubicuu, concomitent şi ne livrează lecţii, căci totul se repetă, timpul nu există, progres, devenire, discontinuitate, cauzalitate şi consecuţie măcar, şi populăm toţi acelaşi punct holist convergent, ca un spaţiu dilatat la infinit. Străbunii ne veghează, arbitrând moral. O imensă povară a datoriei pluteşte nebulos. Bias cognitiv, plagiat continuu, de fiecare zi – ideea lipseşte şi originalul e mereu în altă parte -, apofenia creează o arie a falsului în cunoaştere, în care nu distingi o natură a realităţii date, unică şi contingentă, ci repetiţia perpetuă a simetricului. Nu faci decât să-l înveţi pe de rost, şi deci cunoaşterea nu e posibilă – unde există memorie normativă nu mai ai cunoaştere. Refuzând noutatea, hazardul, libertatea, facticitatea realului, unicitatea deprimantă a prezentului, apofenia în filozofia istoriei e o varietate a gândirii magice. Nu ştiu dacă Conrad are dreptate, cu distorsiunea psihotică. Individual, e o biată rea-credinţă; în subsidiar, poate, dramă personală. Şi tăcere.
       Ce importanţă are. Fiecare se înşeală cum poate. Îţi duci povara zilelor, atât. O duci şi basta.

       Abila observaţie a lui Pierre Manent: ‘Ţările europene îşi adoră neputinţa, fiindcă ea le garantează inocenţa’. Nu ştiu dacă se aplică neapărat la Europa, conglomerat născut din vinovăţie morală şi pentru a fi iertat de istorie (războaie, Shoah etc.). Dar în privinţa indivizilor, valoarea de adevăr mi s-ar părea indeniabilă. De câte ori văd câte un tip atacând tot ce e putere doar pentru că e putere în sine, şi încântat de tot ce e slăbiciune ca şi când ar fi virtute, simt că vrea să treacă acea entitate în rândul inocenţilor. Când eşti nevinovat total? Când, părăsit de putere, nu mai eşti o ameninţare pentru nimeni. Să ne închipuim ce înseamnă un stat puternic…
       Un funambul pipernicit şi plin de vicii, deci, colcăind de ele, e speranţa umanităţii. Creatura infernului e noul înger; cu cât mai multe ‘bube, mucegaiuri şi noroi’, cu atât mai sigur locul în Paradis; cu cât dezvolţi parietal coarne mai mari şi mai roşii, cu atât primeşti veşmânt alb şi un cerc de lumină deasupra capului. Inversiune totală. Toate statele minuscule şi care nu mai reprezintă nimic, toate fostele sperietori ajunse stârpituri, sunt mângâiate pe creştet. Cât de iubită e Franţa, de când nu mai e nimic… Angelologie politică semnificativă.

       Lwazi Lushaba, un tip care predă studii politice la Cape Town, către studenţi: ‘Hitler n-a comis nicio crimă. Tot ce-a făcut Hitler a fost să le facă albilor ceea ce albii pregătiseră pentru noi, negrii’. (Pe un comentariu la Aimé Césaire, Discours sur le colonialisme. Verbatim: ‘Şi deci crima lui [Hitler], dacă a comis o crimă, a fost să le facă unor albi ceea ce albii credeau că e drept să fie comis numai împotriva negrilor’.)
       Teza: Războiul Doi nu e ce credem noi, naivii. A fost o reglare de conturi a albilor asupra altor albi, întâmplată undeva prin Nord, într-o regiune numită Europa. Comunitatea internaţională a drepturilor omului (!) nu s-a sesizat decât fiindcă nişte albi (germani) omorau alţi albi (evrei). Când albii (germani) omorau negri prin Africa (în colonii, cu câţiva ani înainte, genocidul Herero, sau masacrul din Queenstown), a fost tăcere. Holocaustul? – nişte ‘albi omorând alţi albi’. Ceea ce, dacă nu e neapărat bine, reiese din înlănţuirea ideii că nu e tocmai rău, de vreme ce la sfârşit au rezultat mai puţini oameni care puteau face rău negrilor.
       Nu e doar drăgălaşa ‘concurenţă memorială’ între colonialism şi Holocaust, pe care au pornit-o musulmanii în lume – ‘studii postcoloniale’, Said et Co. -, căutând o echivalenţă de status, egalizare victimară şi mimetism memorial (rasismul e la fel de rău ca Holocaustul şi antisemitismul, ba chiar cu mult mai rău etc. Crimele genocidare rasiste ‘împotriva umanităţii’ au fost invizibile până acum, s-au aflat, istoric, într-un unghi orb, deoarece noi nu ne uitam decât la antisemitism, plini de remuşcări pentru ceea ce nişte albi făcuseră altor albi). Nu e doar statuarea evreilor ca nişte albi şi-atât, nişte tipi în fond la fel de vinovaţi, căci mondialmente complici în rasism, comerţul de sclavi, colonialism, apartheid sau reprimarea palestinienilor etc. Nu e doar contestarea centralităţii memoriale a Holocaustului în cultura occidentală – cărţi, filme, muzee etc.
       Afirmaţia tare e: ‘Hitler n-a comis nicio crimă’ executând Holocaustul, şi condiţionalul ‘dacă a comis vreo crimă’ (dacă crimă este ceea ce a comis). Să spui că Holocaustul n-a fost o crimă, ci un război civil, o bătaie în curtea şcolii între doi albi foşti prieteni, iar moartea unuia nu e crimă. Adică se poate muri, ca alb. Altfel spus, el nu neagă Holocaustul. Îl acceptă, admite că a fost exact ce a fost, cu numărul de victime precis. Doar că pentru el nu e o crimă… Doi albi, născuţi criminali, genetic rasişti, s-au încăierat în curtea şcolii de Studii rasiste.

       Text al lui Houellebecq în Le Figaro: o civilizaţie care legalizează eutanasia îşi pierde orice drept de a fi respectată; evenimentul ar constitui ‘o ruptură antropologică fără precedent’.
       Exact contrariul e adevărat, idee cu idee. Ştiu de ce H. e rezervat. Se teme de posibilele abuzuri legale asupra bătrânilor, contestă noţiunea de ‘demnitate a vieţii’ deoarece orice viaţă e nedemnă, şi deci toate demne etc., în plus medicii ar trebui să aibă o clauză de conştiinţă pentru cine doreşte să se retragă din chestia asta etc. Îi înţeleg spaimele de sfârşit, linia de raţionament. Vizitele de documentare la clinica aceea ‘de sinucidere’ din Elveţia l-au îngrozit, şi a mobilizat toate argumentele, de bună credinţă sau nu. A şi declarat, cred, că n-ar vrea să fie ‘deconectat’ vreodată de la niciun fel de aparate şi că, în comă sau nu, e dispus să se agaţe de orice respiraţie şi de oricare secundă, fiindcă dincolo e neantul. Dar argumentul lui e o proiecţie. În civilizaţie, oriunde a apărut ideea morţii voluntare a fost precedată de ideea de libertate – de spirit, de sine etc. Cele mai împlinite civilizaţii respectau sinuciderea, individuală sau asistată, pentru că îi preţuiau motivaţiile. Cele mai înapoiate, de la tribalisme la teocraţii sau tiranii laice, sistematic, au contestat-o – pentru ele viaţa aparţinând fie zeului, fie statului, ţie rămânându-ţi să fii creatură căzută sau soldat. Ceilalţi – s-au străduit să-i gândească insului apăsat de existenţă o ieşire onorabilă. Argumentaţia lui e perfectă, dar exact în oglindă. (Nu ajunge să-l situezi pe Platon printre ‘nazişti’ sau să stabileşti o coincidenţă între eutanasie şi eugenism. Istoric, exact contrariul e adevărat, eutanasia a fost mereu susţinută de stânga şi blamată isteric de dreapta conservatoare.) Ar fi fost de ajuns să contemple cum tratează problema civilizaţiile pe care el le detestă – islamul etc.
       Vibraţia argumentelor unui perdant. Disperarea aceea, când injuria e oprită pe vârful buzelor, ca o suflare rece. Există o poticnire lexicală a iraţionalului, care mi-a plăcut mereu. Textul se ‘bâlbâie’. O vezi în scrierile care nu reuşesc să argumenteze, nu au creştere, secvenţă de la un alineat la altul, ci repetă sau aglomerează, ca şi când ideea ar putea ţâşni din scandarea monotonă. Insul îşi atinge limita. E vizibil la scriitori; departe de a fi imbecili, înţeleg că textul slăbeşte. E cazul lui H., care are talentul dispreţului, talentul fricii, dar numai uneori al argumentaţiei. Pe ce temă imposibilă, de altfel.
       Franţei nu i se mai poate ‘spune’ ce să gândească. Aşa cum a legiferat împotriva pedepsei cu moartea, momentul a venit, simplu, şi nu a mai fost nimic de adăugat.

       ● Discuţie cu o farmacistă: de un an vânzările lor au scăzut la mai puţin de un sfert. Crezusem că perioada de molimă e bucuria sanitarilor. Se pare că nu. Au avut două luni de vânzări mari, la începutul bolii, când lumea era speriată. Au scăzut repede la o treime, apoi la un sfert, şi linie albă. Sperau să se redreseze în iarnă pe vânzările de antigripale, de obicei enorme. ‘Nimeni nu s-a mai îmbolnăvit de gripă. Dar ştiţi, nimeni!’, gesticula, uimită. (Purtarea măştii.) Dacă n-ar fi fost lanţul de farmacii la care erau afiliaţi, ar fi falimentat cu siguranţă, ‘n-am fi avut nici cu ce plăti toată chiria’.
       Am ieşit cu idei contradictorii despre ultimul an.

       Tristeţea actorilor. Simt şi ei ceea ce ştiuseră, teoretic, de mult, dintotdeauna, că nu au nicio necesitate în societate, că făceau parte din întinsa pătură a paraziţilor iubiţi. Molière a avut nevoie de autorizaţie specială ca să nu fie înmormântat într-o groapă comună. Pentru el, care glumea la Curte cu Ludovic XIV, familia a fost nevoită să ceară o dispensă ca să nu fie aruncat obligatoriu, cum erau prin lege toţi actorii, la groapa comună a oraşului, fără drept de a i se trece pe o piatră numele. Azi, fiecare actor simte în carne că e un saltimbanc pentru social, un cerşetor (ar muri fără stat) şi un dispensabil (societatea, uimitor, nu doar că nu s-a prăbuşit fără el, dar nu a avut în ce-l priveşte măcar o ridicare din umeri). Narcisismul i-a prăbuşit: prin urmare, oamenii nici n-au băgat de seamă că exist… Molima le-a amintit cinic vechea dispunere socială marxistă a claselor, cu producători şi paraziţi etc., pe care o acopeream cu discursuri trandafirii.

       Petreceri private, noaptea, în restaurante clandestine. Destul de multe. Figuri cunoscute, fotografii ajunse în presă etc.
       Par să fi participat la liturghii negre, unde mâncau copii la rotisor şi beau sânge de fecioară (cred că pe Louis XV zvonistica îl acuza de asta. Şi stoca grâul pentru a înfometa populaţia). Sper că nimeni, niciodată în viitor, nu va mai scrie ceva despre perioada asta epidemică. Nu vreau să citesc nimic nici în romane. Ţi s-a acrit de ea pentru totdeauna. Şi ‘complotsfera’, şi oficialii, lamentabili. Multă oboseală în aer.
       Se va spune: Ciuma lui Iustinian a durat aproape 300 de ani. Ciuma bubonică din sec. XIV, 60 de ani. Morţi: 35-60% din populaţia europeană. Noi ne-am pierdut răbdarea după 1 an.
       Poate, dar e o saturaţie. Trebuie să fie efectul picăturii chinezeşti, micile agasări care te sleiesc mai mult decât nu ştiu ce lovitură directă de sabie. În XXI e un ritm diferit al vieţii. Se fac videoclipuri de 3-5 minute fiindcă după aceea atenţia se pierde. Să faci din sănătate o valoare supremă, timp de un an tapaj pe asta, e aiuritor. Cât poate suporta o conştiinţă. Groparul din copilăria lui Cioran juca un fel de fotbal cu craniile, în cimitir. Iar acolo era somaţia morţii. Se săturase. (Mai întâi, în treacăt, sănătatea nu e o valoare, e un bun. O valoare e ceva stimabil sau admirabil. Nu admiri un bătrân pentru că e bătrân: îl admiri pentru că e un bătrân înţelept, un bătrân inteligent, fermecător şi celelalte. Nu longevitatea sau sănătatea lui o admiri acolo, dacă nu eşti imbecil. O poţi invidia – ca pe un bun, ceva dezirabil – dar nu admira – ca pe o valoare, ceva înălţător.) De un an ni se spune în fiecare zi că nu există nimic mai presus de sănătate într-o societate şi, doamne, vrem să o credem. Am observat că oamenii sunt rezonabili şi s-au conformat, cu o solidaritate obosită, cam în toate societăţile. Nu ţi-e dat des să fii surprins de semeni. Nicio revoluţie, nicio insurecţie, nicio secesiune, societăţile au rămas în picioare, schelăria a ţinut şi colapsologii nu au avut materie primă. Cred chiar că nu există nici măcar un regim politic care să fi căzut pe undeva. Şi mai ales săracii au plătit preţul. Când economiile s-au împotmolit, săracii au plătit-o. Bogaţii nu sunt cu mult mai săraci în perioada asta, dar săracii au sărăcit până la mizerie. A fost un coşmar al celor mărunţi. Totuşi, inevitabil – plictiseală. Oboseală, saturaţie. Nu protest. Nu tragedie. Tragedia ar fi fost să ne obişnuim.
       Cel puţin avem, ca reflex vital, oboseala. Ca semn de trezie, în fine, somnul.

       ● Nedumerire de epocă. Te întrebi dacă nu suntem într-un teatru. Cu toţii. În faza aceea a ‘repetiţiei ca farsă’ din proiecţia marxiană.
       Îmi amintesc bine împrejurarea stranie. Era în 2007, la France Culture. L. Jospin – poate ultimul şef politic socialist vag demn de numele ăsta – nu mai era la putere şi vorbea în sfârşit liber, pentru a spune un mic adevăr despre stânga anilor trecuţi, despre noi. Nu mai ştiu ce întrebare i-a pus A. Finkielkraut; era, oricum, ceva despre Front National: a fost acesta cu adevărat un pericol, e un partid de fascişti, Franţei i-a trecut cu adevărat glonţul pe lângă ureche, urma să aducă pétainişti la putere? Răspunsul lui Jospin, care a consternat toată presa luni de zile, ani de atunci:
       ‘În tot decursul anilor mitterrandişti, nu ne-am aflat niciodată în faţa unei ameninţări fasciste. Ca atare, orice antifascism nu era decât teatru. Am avut de-a face cu un partid, Front National, care era un partid de extremă dreapta, un partid populist de asemenea, în felul său. Dar n-am fost niciodată în situaţia unei ameninţări fasciste, şi nici măcar în faţa unui partid fascist.’
       ‘Orice antifascism [al nostru] nu era decât un teatru’ (tout antifascisme n’était que du théâtre).
       Antifascismul ca teatru. Antifascismul ca operetă. Foarte bine.
       De ce am făcut asta, atâţia ani. Ce am obţinut. Cu manifestaţii de mii de oameni în stradă, pancarte, categoria nostalgică ‘no pasarán’, cu emoţie, studiouri de televiziune umplute de lacrimi, tremolouri, gesticulaţii, cu forţarea lexicului, a memoriei, a cuvintelor în faţa unui public înfricoşat, siderat. Când pericolul era ridicol. Când la putere ar fi venit, cu acest FN, absolut nişte… caraghioşi. Dezgustători, desigur. Dar nişte fantoşe ridicole cel mult, incompetenţi care ar fi căzut de la putere în doi ani sau în câteva luni. Sunt o mie de răspunsuri, desigur: din prudenţă, profilaxie, asepsie socială, exagerare din prevenţie, teatru din… inimă, minciuna morală necesară într-o societate etc. Medicii numesc ‘etică profesională’ minţirea unui pacient pe moarte căruia i se spune că nu are nimic. Se practica încă prin anii ’50. Nu ştiu cum se numeşte procedeul invers, prin care minţi un ins că e ameninţat de cea mai cumplită boală, şi el are o viroză de la polenul păpădiilor. Se întâmplă asta acum şi e atât de straniu.
       Raţiunea exagerării, a falsului evident în care trăim. Teatrul de marionete pe care continuăm să-l jucăm strigând ‘Fascism’, resuscitând figurile trecutului. Există un sens plauzibil?
       E atrăgător, fiindcă e simplu – îl numeşti pe un ins ‘fascist’ şi te amuzi apoi văzând-l cum se zbate, ca şi cum i-ai arunca un animal murdar, o broască râioasă, pe costum. Nimeni nu vrea să fie numit ‘fascist’. Dar în cele din urmă, când totul se termină şi a căzut cortina, senzaţia de jenă persistă. Ştii că e rea-credinţă totul. Simţi că a fost o porcărioară, ştii ultimativ asta.
       – fascismul, hélas. Când nu mai ai o sută de fascişti reali, când nu mai dai nici de skinheads-ii vechi din societăţile noastre, când toţi ştim şi simţim asta – atunci strigăm mai abitir că sunt pretutindeni.
       – pericolul antisemit. Pe o scală de la 1 la 10, antisemitismul remanent (perfect real) e undeva pe la 2, iar noi ţipăm cam de nivelul 8-9. O bătrânică se împiedică de o bordură, are un comentariu ignorant despre evrei – şi reacţia noastră e, prin proporţii, cam ca în faţa unei manifestaţii de 5 mii de ‘legionari’ pe bulevardul central, cu cântec înainte, uniforme, salutul nazist şi priviri oţelit fanatice. Cât de bine ne-ar fi prins aceste atitudini atunci, când antisemitismul era la nivelurile 8-9 şi nu protesta nimeni… Lucrurile sunt alunecate subtil dincolo de înţelegere. De ce o facem. Ne e dor oare de imaginarul Războiului doi, în care, ideologic, încă trăim? Îi invidiem pe înaintaşi şi le copiem demonii? Supralicitarea relativizează; în cele din urmă, banalizează totul.
       – rasismul. Aceeaşi poveste: realitatea e la 2, reacţia la 9. De-am fi avut măcar jumătate din aceste reacţii în anii ’60, când se petreceau ultimele linşaje în Sud şi o mulţime de albi se fotografiau, unii zâmbind, lângă un negru spânzurat de un arbore. Când negrii trebuiau să coboare de pe trotuar, la trecerea unui alb. Dar n-a fost atunci nimeni. Cât de straniu şi jenant fenomen de societate, această inversiune declarativă.
       – despre ‘nazism’ nu mai e de pomenit nimic, lucrul a depăşit categoria grotescului.
       Fantasmarea în negativ. E foarte important simţul ridicolului – al ridicolului tragic mai ales. Generaţia noastră a suferit atât de puţine tragedii istorice reale. Are o invidie pe catastrofele trecutului, poate. Claude Lanzmann a încercat această explicaţie, cu puţin timp înainte să moară, într-un articol din Nouvel Obs.
       ‘Tinerii scriitori din secolul XXI sunt de plâns; ei trăiesc în timpuri obscure, fără repere sau aşteptări… Utopiile sunt moarte, e sfârşitul istoriei. Fără să se resemneze, ei îşi fac loc şi se aruncă lacom asupra secolului precedent, atât de aproape şi totuşi atât de îndepărtat. Găsindu-se vinovaţi de a nu fi suferit de nimic – absenţă intolerabilă -, ei reactivează şi rejoacă un trecut în care n-au avut niciun amestec, transformând în găselniţe răsunătoare ceea ce era ştiut şi răsdiscutat de foarte multă vreme… Distanţa le autorizează, cred ei, toate dezinvolturile şi erorile cele mai flagrante, în numele moralismului înlăcrimat şi retrospectiv.’
       ‘Reactivează şi rejoacă.’ Moralism retrospectiv.
       Totul e Hitler, şi totul e fascism, şi totul e nazism.
       Pentru că nimic nu e în realitate Hitler, fascism sau nazism în zilele noastre; departe de asta. Suntem de râs şi de plâns, în acelaşi timp. Poate disperarea noastră ar merita totuşi reflecţie, o cercetare mai amănunţită a spiritului timpului. Niciodată n-a existat epocă mai fericită, după calapoadele lumii de aici, şi asta trebuie să fie groaznic de apăsător pentru instinctul nostru moral, antrenat pentru catastrofe.
       Nu ştiu din păcate nicio epocă în care, teatral sau nu, supraestimarea răului să fi fost o idee bună.

       Cineva compara imaginea cadavrului lui Che Guevara, expus mulţimii, cu Christul mort al lui Mantegna. Analogie frapantă, dacă vezi tabloul, într-adevăr. Plus surâsul lui Che. Acele două asistente germane care i-au îmbălsămat corpul în spital, înainte de expunere, i-au lăsat surâsul vag şi au primit ordin să nu-i închidă ochii…

       Un tip mărturiseşte acum că Foucault abuza sexual băieţi arabi de 8-12 ani, în Tunisia lui 1965-69. Cum plătea sume importante probabil pentru acea regiune săracă, ‘copiii alergau după Foucault spunând: „şi eu? Ia-mă pe mine, ia-mă pe mine”. Aveau opt, nouă, zece ani. Le arunca bani spunând: „Ne întâlnim la ora 22 la locul cunoscut”‘. Îi plăcea să facă sex pe pietrele tombale dintr-un cimitir al satului etc. Revistele de dreapta titrează ‘fondatorul gândirii woke (!) era un pedofil’ etc.
       Întocmai ca Gide. Capote mărturiseşte că l-a văzut de mai multe ori pe plajele din Italia, invitând copii în camera lui. Nu ştiu dacă-i atingea neapărat, dar oricum, arunca cu bani şi era cunoscut de copiii localnici de pe plajă. Capote nu se înşela în asemenea lucruri. Nemaivorbind de Montherlant, la vânătoare nocturnă de prepuberi pe străzile Parisului, riscând să fie bătut etc.
       Nu cred însă că F. nu va mai fi citit. Şi n-am impresia că-i vei citi altfel, acum, pe nişte oameni deoarece nu poţi discerne ‘între om şi operă’. Ce e de discernut. Ştim acut cum arată omul, scepticismul antropologic e sădit adânc în fiecare tip care gândeşte. Chiar fără vicii manifeste şi fără să fi violat în viaţă pe cineva, nu poţi şti la ce visează un ins, în privat, ca să poată obţine o erecţie. Bietele soţii au o intuiţie atât de fină în privinţa asta. Şi apoi sunt mici monştri ele însele… Toţi facem un ‘salt al credinţei’ citind un străin, luând o carte în mână, reprimându-ne întrebarea de instanţă ultimă: Cine naiba eşti? Ştim în sinea noastră că, oricine ar fi individual, e irelevant, fiindcă ceea ce spune el exprimă universalul. Poate să aibă coarne sau să fie sfânt, n-are importanţă pentru gândire sau literatură. Henri Roth a făcut sex cu sora lui. Nu-i mai citeşti proza, pentru că te inundă o senzaţie de greaţă? Când afli cum îşi obţinea bietul Proust plăcerea sexuală, nu mai poţi mânca toată ziua. Ce relevanţă are asta pentru adevărul colosal al cărţilor lui. Individualul vorbeşte, prin determinaţii, despre universal. Despre noi vorbeşte. F. va pierde poate ceva cititori, dar mă îndoiesc că-l vor scoate cu ‘Cancel’ din programă; altfel decât demonstrativ sau frugal.
       Înoţi, calm, în bestiarul din jur, deschizi cartea, treci mai departe.

       În Billy Wilder et moi de Jonathan Coe, un tip, care şi-a pierdut mama la Auschwitz, distinge între evreii pesimişti şi cei optimişti, care ezitau până în ultimul moment să emigreze din Germania: ‘Pesimiştii au ajuns la Hollywood, optimiştii au ajuns la Auschwitz’.

       Uimitor de mulţi nebuni pe stradă. Îmbrăcaţi bine, arătând bine, normal, încep să vorbească tare din senin, părând să se adreseze cuiva şi nimănui. Îţi dai seama că nu vorbesc în microfonul unui telefon. Strigă şi mai tare, privirile se întorc. Senzaţie de rău interior. O tipă de vreo 30 strigă pe rând spre mai multe grupuri de oameni, aceştia se uită în spate nedumeriţi, până la urmă îşi dau seama, coboară privirile. ‘Dacă aş fi angajata statului, aş înţelege. Dar aşa?’ Continuă furioasă conversaţia imaginară. O proaspăt concediată, care a înnebunit până acasă intrând în delir? Nesfârşită milă, şi de fapt groază. Gesticulează dezordonat. Lumea amuţeşte, înţelege. Nebunul nu e îmbrăcat ca un nebun, ca un om al străzii, nu are zdrenţe, nu e fistichiu, ciudat. Nebunul e ca oricare dintre ei.

       110 ani de la naşterea lui… etc. Man. Nu mai recunosc timpul.
       Proastă relaţie cu timpul.

       Să nu faci niciun proces lumii de jos – istoriei, statului, moralei, socialului, ordinii zilei. Nu cu ele se poartă războiul. Nu există un război, în fapt, niciun conflict real acolo.
       Totdeauna un pas mai departe. Literatura. Sensul, ‘viaţa’. Totdeauna: ceea ce precede sau ceea ce urmează.
       Îmi place că nenorocita asta de primăvară a făcut un efort.

 
 
 
 
 

~ de soirs pe 22 aprilie 2021.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s