~

        Lui Capote îi plăceau iahturile, poate mai mult decât oricui, putea lenevi pe puntea lor în şezlonguri săptămâni întregi fără să-i pese neapărat la ce ţărmuri sunt amarate. Odată Marella Agnelli l-a invitat pe al ei într-o vară, un velier plutind în dulce derivă de-a lungul coastelor greceşti ale Mediteranei. După câteva zile se duceau în grup să vadă nu ştiu ce insulă, plină, se pare, cu fastuoase statui şi relicve minoice şi greceşti, drumuri, temple, colonade. Capote nu se dădea dus la niciuna dintre aceste invitaţii ‘culturale’. Prefera să rămână agăţat de tija paharului de cocteil, sub mica umbrelă de soare, cu manuscrisele în faţă, redactând o scrisoare, ascultând valurile, muzica de pe punte şi răcorindu-se din când în când în apa mării. ‘Las-o baltă, a răspuns insistenţelor ei muzeale. O piatră veche e ca oricare altă piatră veche.
       Vorba mă obsedează de atunci, sunt două luni de zile cel puţin (fiindcă trebuie să precizăm…). Am întors-o pe toate feţele, găsind-o de fiecare dată de o profunzime mai tulburătoare, de o prospeţime de spirit admirabilă. Oriunde, lumea cădea fascinată la ruinele romane şi greceşti, numai el căsca şi aştepta, dând din picior, ca puseul turistic paseist să se termine, uitându-se după un bar sau o piaţetă din apropiere. E un splendid orgoliu. De ce te-ai interesa, într-adevăr, de cei care nu mai sunt, de lumile moarte? Acest gust al ruinelor, exaltat de romantismul german morbid, de Renaştere şi Iluminism, are orice altceva decât orgoliu. Okay, aceşti oameni au trăit, au suferit sau au fost fericiţi, dar n-au nicio legătură cu noi. Trăim acum. (Vorba aceea crudă despre diferenţa dintre o piramidă egipteană şi o muscă aşezată pe ea: musca e vie şi piramida nu…) Cei de atunci ar fi fost interesaţi de ce vor simţi oamenii peste 2500 de ani? Un atenian ar fi pufnit în râs cel mult. E minunat gustul cimitirelor, mai ales la adolescenţă, ca tulburare metafizică, al catastrofelor de civilizaţie gen Pompeii pentru mici somaţii morale (deşi invocarea trecutului ca judecător al prezentului e o continuă producţie de ceaţă). Dar de ce să insişti să vezi în acea moarte o viaţă, în trecut un fel de prezent, în încheiere o continuare. Ai secvenţa ta istorică, o ai doar pe ea. În câteva decenii o închei. În ea sunt cei mai interesanţi oameni. Are romanele ei, filmele şi arta ei, figurile ei politice ivindu-se şi căzând la pământ, femeile ei, răsăriturile de soare leneşe, posibilul ei. Nimic nu valorează cât ea, de-ar fi cea mai fadă secvenţă din lume. Aici sunt proiectate gândurile tale, care sunt vii şi sunt tot ce ai. Mai mult: tot ce este.
 
 
 
 
 

Publicitate

~ de soirs pe 29 septembrie 2022.

4 răspunsuri to “~”

  1. [https://www.youtube.com/watch?v=yUPwSBTlTls&ab_channel=A.A.]

  2. totuși, felul cultural în care vezi azi lumea e influențat de trecut. a admira o piatră veche e o emoție a trăirii de azi, fără să însemne neapărat că te întorci la oamenii aceia, încercând să ghicești cum ai trăit ei, căzând (poate) în admirația civilizației lor. nu știi sigur – eu, cel puțin – cum au fost construite statuile din insula paștelui, dar asta nu-nseamnă că nu te poți bucura admirându-le.
    cred că bucuria admirării unor ruine intră și ea în bucuria vieții.
    dar îmi place și perspectiva de mai sus 🙂

  3. altă scriitură ..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s