a fost o ţară imperiu

        Scotocind printre hârtii în copilărie, am dat într-o zi peste certificatele de naştere ale bunicilor. Mari şi pline de steme, ştampile şi sublinieri, aveau o caligrafie înclinată şi erau scrise în germană. Nedumerire: eram o esenţă de român. Fuseserăm întotdeauna, etnic, ‘români puri’, din regiuni prin care, cum mi se explicase, nu a călcat cel puţin o mie de ani ‘picior de străin’. Mai târziu am citit o scrisoare a unei rude, plecată după obicei la Viena pentru vagi studii, trimisă unui prieten. Se afla acolo într-o comunitate de studenţi români ultrapatrioţi, în stilul acela absurd şi romantic care nu mai există. În scrisoare spunea, cu referire la el şi românii de acolo: ‘noi, austriecii…’. Cum adică ‘noi austriecii’?… Nu pricepeam nimic. Erau românii cei mai patrioţi care se puteau imagina; şi totuşi scrisorile erau pline de expresii germane intercalate, de w-uri şi tz-uri, de personaje, domnişoare, cafenele şi întâmplări vieneze.
        Am fost lămurit apoi, târziu: Ascultă, e simplu. Trăim acum într-o ţară, România, care are 100 de ani. Am trăit înainte într-o ţară, numită imperiu, unde am fost 150 de ani. Asta e tot.
        Asta era tot – o ţară numită imperiu. Nici la şcoală, nici nicăieri nu auzisem de ea. Nici dacă a existat ca atare vreodată, nici a fortiori unde dispăruse.
        Joseph Roth a scris într-o prefaţă la Marşul lui Radetzky: ‘O voinţă crudă a istoriei a distrus vechea mea patrie, monarhia austro-ungară. Am iubit această patrie, care îmi permitea să fiu în acelaşi timp un patriot şi un cetăţean al lumii’.
        Eram deci un fel de rătăcitori; trebuia să-mi imaginez nişte Ulise fără Itaca. Nişte Ulise rătăcind, dar fără o ţară în care să poată propriu-zis să revină.
        Situaţia noastră avea toate ingredientele tragediei necunoscute.

*

       Inscripţie cu Franz Joseph, ‘Imperator şi Duce’ etc. Tot mai puţine de acest tip, în oraşul meu. Când dau de câte una – pe o piatră, vreo pisanie înnegrită -, am o senzaţie de irealitate. Bunicii erau cetăţeni ai imperiului; apoi a venit România; a Kaiser Franz Joseph I.fost relativ bine, apoi rău, apoi catastrofă. Îmi povesteau că oamenii, prin sate, aveau lângă icoană portretul ‘Prealuminatului Împărat’, un insipid mediocru şi blajin, nu lipsit de distincţie interioară, care a distrus imperiul prin inacţiune şi nenoroc. Copleşit de tristeţe, de interminabile tragedii de familie… Ţăranii ţineau portretul în care apărea cu favoriţi şi uniformă cu fireturi, se rugau pentru sănătatea lui. Nu urau deloc curtea de la Viena, cum o urau românii de dincolo pe cea de la Budapesta. Îl iubeau cu adevărat, se denumeau austrieci, pentru ei capitala visată era Viena, acolo mergeau cu treburi şi într-acolo îşi împingeau odraslele la studii. Unde au dispărut toate astea? Moderat judecând lucrurile, istoria era inexplicabilă.

*

        ‘Dacă suprimăm latina şi greaca, mergem spre o barbarie sigură’ (Sollers, la J. Savigneau). Cei care ne tot asigură că mergem unde suntem bine mersi şi că vom pleca în curând unde am ajuns de o eternitate şi un sfert, aşteptăm şi sorbim o cafea pe terasă.
        Răsfoind prin aceleaşi scrisori, cca. 1905-14. Creuzetul acela, ferment revoluţionar, avangardă şi euforie anarhică de pe străzi. Turuiai în nemţeşte, franţuzeşte, italiană, citeai prin cafenele, suspinai în umbra bordelului, trăiai din expediente şi jumătăţi de slujbă. Universitatea era la câteva străzi de cabinetul lui Freud. L-ai fi putut vedea trecând pe stradă pe tânărul Kafka, pe Wittgenstein, Stefan Zweig, Weininger, Joseph Roth, Karl Kraus, Musil… Discutai în cafenele succesiunea imperiului, ascultai o simfonie de Mahler sau un lied de Schönberg, vedeai prin galerii primele pânze de Klimt sau Schiele, Viena era cu adevărat farul Europei (cu vorba lui Broch, ‘centrul vidului european al valorilor’…).

wien

        Nu cred că ne dăm seama ce a fost această bizară Europă Centrală. În 1880-1910, în creaţie, vestul Europei nu mai exista deloc. Zero. Totul era cultură somnolentă clasică sau neo-, ceva impresionism în pictură, Rodin în sculptură etc. Şi deodată o explozie de nou şi radical soseşte din Europa Centrală. Din cafenelele şi din ţările acelea bizare, cu nume de artişti de nepronunţat, cele mai multe germane – însă nişte germani care nu erau germani, ci nişte austrieci care-i detestau pe germani, pe prusaci mai ales… Confuzie de neînţeles deja, pentru toată lumea.
        Toţi aveau sentimentul alexandrin al catastrofei, vizibil în arta lor fragmentară, dezarticulată, întrezărind sfârşitul.

*

       Ştiu de ce-mi place vechea lume a imperiului austriac: totul era acompaniat de melancolie.

       …Tot destinul imperiului e melancolic. A fost o Uniune Europeană în mic, în care naţiunile, 50 de milioane de oameni, în raport cu oricare altele de atunci, erau fericite, primeau drepturi (bieţii evrei obţin primele libertăţi) şi o administraţie solidă. Maghiarii erau sălbatici, dar partea condusă de austrieci, Cisleithania, înglobând majoritatea naţiunilor, era o altă lume (drept care românii dispreţuiau Budapesta, privind cu afecţiune numai spre Viena). O Uniune Europeană cu un împărat în vârf, venial şi cumsecade. O familie imperială lovită apoi de o suită fără pereche de nenorociri, boli, morţi fără număr, asasinate, Mayerling, moartea lui Sissi… Apoi, naţionalismele inepte, şi războiul. Pentru ca, la sfârşit, praful şi pulberea să rămână din tot.
        Toate statele din jur au smuls o halcă din acea lume. Şi apoi au tăcut, imens mulţumite.
        Fusese o propunere de lume. Necesară, între Rusia şi Occident trebuia să se afle o zonă tampon. A venit naţionalismul, cu cântecul său de sirenă, şi a măturat tot.
        Poate ultima propunere de lume melancolică, în care merita să trăieşti.

*

guerreIere

        1914. Cât de fericiţi păreau plecând pe front, să lupte pentru Austro-Ungaria.
        Nici urmă de Austro-Ungaria şi de nimic.

8 Infanteriebataillon

1914. Soldaţi din Batalionul 8 condus de căpitanul Fleischer, aparţinând Regimentului 31 K.u.K. de infanterie, austro-ungar, odihnindu-se lângă o linie de cale ferată, în drum spre front. Regimentul era alcătuit în principal din soldaţi români şi germani.

*

        Nu îndrăznesc să mă gândesc unde am fi fost dacă acest tip, Popovici, cu ‘Statele Unite ale Austriei Mari’, proiectul lui de apariţie, post-imperiu, a unui stat confederal şi multietnic în mijlocul Europei, pe model helvetic, ar fi fost ascultat.

a-popovici vereinigten1

       Cu siguranţă nu ar fi apărut un Hitler, şi probabil nici un Stalin. Oricum, românii din imperiu aveau să cumuleze repede, în locul unui viitor, 7 ani de dictatură de dreapta şi jumătate de secol de comunism.

*

       Cioran lui Georges Walter, convorbire din 1991:
        ‘Francezii nu cunosc deloc acea lume. Nu ştiu ce era imperiul austro-ungar. Dacă cineva ignoră asta, nu înţelege nimic. Era o întreagă lume, o civilizaţie.’

       Nu mă pot lămuri cum au văzut antecesorii lumea aceasta dispărând. A rămas în urmă ceva ca un mister crud, o melancolie spectrală, ca o frază neîncheiată încă.

Reclame