a-ţi cultiva grădina

       O animatoare tv are o întrebare pentru Michel Onfray (care nu e nici cel mai creator dintre filozofi – zero idei -, nici cel mai serios sau relevant, ci un pedagog şi vulgarizator de succes, curajos – a atacat toate figurile-tabu pe care jură Franţa, de la Sade la Freud, secerând razant tot -, cu o latură sentimentală pronunţată care-l face melancolic, jenant-derutant şi simpatic):
        – Dacă aţi putea reveni pe Pământ, ştiind ceea ce ştiţi deja, ce anume aţi face într-o a doua viaţă?
        – Aşa, luat repede… Aş spune că probabil aş face un stagiu formativ de horticultor şi că m-aş ocupa de butaşii de flori, într-o grădină. (Râset încet.) Calm, departe de zgomotul lumii, fără a lua parte la dezbaterile ei, da. Dacă aş avea cu adevărat de ales, mi-aş dori să-mi cultiv grădina, cum spunea Voltaire, să fiu departe de acest soi de arenă mediatică, de arena lumii, în fine. Am impresia că am îndatoriri azi, nu neapărat drepturi dar îndatoriri, într-atât de numeroase sunt lucrurile care par de bun simţ şi nu sunt de fapt, deci mă simt implicat de această necesitate. Dar dacă aş avea cu adevărat de ales, mi-ar plăcea mult să înot cu peştii piranha [titlul unui volum recent, n.m.], să merg la mănăstirea Trappe [alt titlu] – pentru asta mi-ar trebui credinţa în Dumnezeu, şi nu o am. Dar, în lipsa acestora, aş avea o viaţă care ar fi mai contemplativă, mult mai calmă şi tăcută, în care aş fi foarte fericit să păstrez tăcerea.

       Nu e prea rău. Nişte mănuşi albe – ca biata mea vecină, moartă de mult, care îşi îngrijea trandafirii baletând în veşminte vaporoase peste micul ei domeniu din faţa casei -, cu o pălărie de paie, trebăluind printr-o grădiniţă de flori, o roabă de pământ aici, un aranjament de pietre dincolo, totul încet, atent, cumulativ, liniştitor. Şi producând frumuseţe pură: culoare şi parfum. Mai reuşită decât un poem, decât cea mai acută frază muzicală. Splendoare efemeră de câteva zile, numai pentru tine şi cei care privesc. Şi apoi anotimpurile, şi totul de la capăt, şi apoi nimic de la capăt.
        Nu. Nu e prea rău. Comparabil doar cu o casă pe malul mării sau al oceanului, construită pe o stâncă sau o mică ridicătură (se mai spune măgură?), o terasă, cu un pahar de martini în faţă şi o ţigară de foi. Să poţi privi continuu de acolo, până la hipnoză, creasta albă a valurilor subţiri venind de departe să măture ţărmul. Şi zgomotul, şi val după val, şi gândurile, angoasa, surâsul, amintirea, celelalte.

        Pentru exemplificare: casa lui Gore Vidal din Italia (arhitectul a numit-o ‘Rândunica’ după forma cuibului micii păsări). V. stătea acolo multe luni pe an, uneori ani întregi fără întrerupere, în total aproape 6 decenii, să scrie. 6 dormitoare, multe terase, grădină. Îl vizitau constant prietenii din America, Greta Garbo, Kennedy, Paul Newman etc., dar era mai ales o recluziune pentru scris şi meditaţie. Un binoclu pentru a privi în depărtare velierele albe, apoi întoarcerea la masa de scris, cu un oftat… Da, nu e nimic prea rău. Viaţa pare suportabilă.

Reclame