acum, viitorul României

       Să presupunem mai întâi că există, acest viitor.
        Spus ex abrupto, viitorul României, acest viitor care există pentru că am presupus-o, e în Europa Centrală. Nu în bizare tandemuri sudice cu Bulgaria (ideea că suntem mereu evocaţi pe o listă cu bulgarii, şi de 10 ani nu mai scăpăm de asta…), sau cu Grecia, Turcia, Marea Neagră, nici în extensii gimnastice imposibile cu Spania-Franţa-Germania etc. Ci alături de o forţă regională, de un bloc al Europei Centrale instalat pe locul fostului imperiu austro-ungar, alături de ţările numite azi ‘de la Visegrád’, cărora li se va alătura probabil mâine Austria.
        Ce auzim azi, ca discurs general? Doar refrenul despre naţionalism versus globalism.
        Între globalism şi naţionalisme există însă o falsă antinomie exclusivă, de şcoală, despre care ni se vorbeşte de dimineaţa până seara. Naţionalismul – pericol. Globalismul – pericol. Cele două se opun şi cu necesitate una va învinge. În realitate, mai există un al treilea termen istoric, neprevăzut de nimeni ca ipoteză, şi acesta e emergenţa unor puteri regionale, a alianţelor locale aparent modeste dar eficiente şi redutabile: 4-5 ţări care formează un bloc solid, pe interese comune de proximitate, culturale şi economice. Nişte naţiuni care se aliază nu mai înseamnă naţionalism; nu sunt nici globalism. Drept care şi scapă oricărei teorii cu analize convenţionale. Ideea e de o modernitate neprevăzută. Nici centralitatea unui guvernământ global imposibil de gerat ca spaţiu, nici micile state naţiune, care – moderne în sec. XIX – sunt azi depăşite după ce li s-a epuizat ideologia. O spaţializare intermediară se va impune de o manieră sau alta. România nu se poate pomeni singură în astfel de condiţii, prinsă în alianţe factice în Sud sau într-o teritorialitate flou (sobru vorbind, suntem nicăieri).
        Dacă politicienii nu întrevăd că Europa se va aşeza curând în 3-4 Europe distincte, fiecare cu forţă, ‘viteze’ de dezvoltare şi interese cultural-istorice semnificative, îi priveşte. Dacă întrevăd, dar nu o spun, îi priveşte din nou. Dar e o evoluţie naturală şi un posibil viitor al Uniunii. Şi e important să nu cădem undeva în abisul Sudului, cu elenisme blegi, cu un flanc armat NATO care vorbeşte turca, cu bulgărisme de solidaritate slavă prorusă.
        Am fost mereu, evitând din răsputeri falsul sud-est şi Balcanul, în mozaicul de naţiuni din centrul Europei. Totul ne cheamă acolo, istoria, cultura, toleranţa, aspiraţiile, ideea unui viitor. Singurul fel de a fi vestici este să fim centrali.
        După traumatismul hitlerist Europa nu-şi mai revine. E un conglomerat de birocraţi vorbind de la Bruxelles şi de popoare fără amestec în decizie, care, marginale politicului, privesc dezorientate cursul lucrurilor. Totul e încă improvizat. Funcţionează pentru că e incipient şi improvizat, purtând speranţele oricărui noviciat. Dar sprâncenele se ridică deja. Deja se precizează o contradicţie între Statul de drept (puterea judecătorilor, normativul, legile date în numele unor valori postulate din aer) şi democraţie (votul), care e una de substanţă. Italia vrea să trimită migranţii africani acasă: nu poate, jurisprudenţa europeană i-o interzice (doar nominal, unul câte unul, cu proceduri interminabile. Nu are voie să întoarcă din drum vapoare întregi). Rezultatul: panicată de sute de mii de refugiaţi aflaţi pe solul propriu, Italia votează oblic. Etcaetera. E vechea contradicţie, sesizată de de Gaulle, între puterea judecătorilor (guvernământul judecătorilor) şi democraţie. O falie fundamentală, care spune: cine are dreptate în cazul în care vin în conflict o hotărâre a judecătorilor şi un vot popular? Experţi sau popor? Masă sau elită? (De Gaulle, în materie, era ferm: ‘În Franţa, cea mai bună Curte Supremă e poporul’; în Marea Britanie noţiunea de control constituţional, de cupolă de judecători, subtili exegeţi nealeşi care prezidează solemn peste naţiune, nu există; în Olanda e interzisă expres în constituţie etc.) Sunt în joc chiar fundamentele democraţiei, dacă termenul mai înseamnă ceva. Aceiaşi experţi impun legi şi directive de sub cupole bruxelleze, ale Comisiei europene etc., pe care le confirmă formal parlamente. Dar poporul? Unde e sancţiunea ulterioară a oricărui popor în materie, posibilitatea ca el să nu fie de acord sau să amendeze, ameliorând, ba chiar având iniţiativă? Totul începe să nu mai fie amuzant, şi n-a explodat doar pentru că lucrurile încă stau economic bine.
        Noi, în afacere? Nicăieri. Şi aparent ar trebui să fim undeva.
        Am face bine să privim în globul de cristal de la Visegrád. Există ceva acolo asemănător cu viitorul.

       Lecturi obligatorii ale şefilor politici: ideea de Mitteleuropa, eseul lui Milan Kundera ‘Un Occident răpit sau Tragedia Europei Centrale’ (1983).
        Filme obligatorii: Titanic.

Reclame