adevăruri dezgustătoare: listă

       Se pare că e un proverb afgan (Dantec îl cita mereu, e în Babylon babies): ‘Dă-i un cal celui care spune adevărul, o să aibă nevoie de el pentru a fugi’.
       Am bifat câteva adevăruri de penumbră. Dezgustătoare. La fel de dezgustătoare şi azi. E vorba de acele adevăruri puse în aşteptare, ‘on hold’, în conştiinţă. Pe care le admiţi dar numai in extremis şi în sinea ta, n-ai chef să le recunoşti sau să te gândeşti la asta. Bleah, nu încă. Din motive care ne incumbă. Şi pe care n-o să le detaliem nimănui, pentru că nu ni le-am detaliat nici nouă înşine. Lucrăm la asta, trăim din amânare. Şi amânarea e deodată o chestie plăcută.
       Lucruri pe care n-o să le admit încă o vreme, deşi ştiu că sunt adevărate:
       1. Nu ne-a condus ‘un analfabet, un idiot cu patru clase’. Am ceva elemente că ar putea să nu fie aşa. Dar nu sunt încă dispus să aud contrariul. De pildă îmi amintesc nu ştiu ce rudă a lui, profă de rusă sau aşa ceva la o universitate, care se mirase într-o zi, la televiziune, cu un calm resemnat: ‘Dar de ce-l faceţi analfabet? (Mirare sinceră.) El şi-a echivalat studiile şi a făcut academia militară de la Moscova. Nu pe pile, imediat după ’45. Atunci era nimeni în partid, nici măcar în primii 10, putea să n-ajungă nimic mai târziu, nu-i interesa pe ăia că vii tu din România. Trebuia să stai doi ani acolo, să ştii limba, să-ţi notezi cursurile în caiete, să treci examenele, care nu erau uşoare. Interesaţi-vă în Vest şi o să vedeţi că academia e celebră, cotată ca echivalentul rus al lui West Point sau Saint-Cyr, nu văd de ce am crede că ruşii ăia pregăteau ofiţeri idioţi cu care l-au bătut pe Napoleon şi pe Hitler. Se exprima greu, e adevărat, era bâlbâit. A muncit mult cu defectul ăla de vorbire. Dar de ce-l faceţi… analfabet? (Nu suferea, nu era indignată. Nedumerire, curiozitate aproape, ca şi când aştepta în mod onest un răspuns de la cel care o intervievase.) Nu ştiu exact când a făcut facultatea de Economie, dar a urmat-o după câţiva ani şi pe aia, la seral. Ştiaţi că avea o diplomă în economie? (Economie spusese, oare? Sunt destul de sigur.) S-a chinuit singur, n-a luat-o ca fotbaliştii, stai acasă şi-ţi vine diploma, el chiar a vrut să înţeleagă. Ani de zile venea de la slujbă seara şi mergea cuminte la cursuri, n-a luat-o ca nevastă-sa, la Academie. E greu să recuperezi în viaţă când eşti un copil sărac, chiar trebuie să munceşti. Nu ştia lucruri prea înalte…, dar uite, îi plăcea Coşbuc, îmi amintesc că citea Marin Preda de exemplu şi… nu mai ştiu, alte lucruri, îi plăcea literatura. Nu cine ştie ce, poate. Dar… de-ce-să-l-faceţi-analfabet?…’ şi moderatorul, mormăind ceva, schimbase inspirat vorba. I-am mulţumit în gând. Fiindcă eram hotărâţi să uităm totul în clipa următoare. N-am vrut să ştim, nu încă. – Dacă-mi amintesc ceva pregnant din vremea lui, un sentiment copleşitor, era senzaţia de ruşine. Ne era ruşine cumplit cu pitecantropul acela. Mai mult o judecată estetică, desigur. Era cel mai bolovănos şi mai primitiv dintre toţi liderii din Est, arăta ca o primată confuză printre ei acolo şi ne era groaznic de ruşine. Ajungea să-i vezi portretul în tablou, stomacul ţi se strângea. Nu frică îmi amintesc din anii ăia, ci dezgust. Te întrebai de ce am avut un asemenea nenoroc, de ce ni se întâmplase tocmai nouă, istoric, să-l avem pe unul ca el, cu şapca aia care părea că-i cade tot timpul, cu mâinile cu care nu ştia ce să facă – avea ceva maşinal şi împiedicat în gesturi, precum nebunii -, cu privirea derutată de parcă nimerise de fiecare dată într-o cameră greşită. Mă gândesc la vocea lui panicată, în conferinţa de la Timişoara: ‘Să aveţi muniţie de război… se execută foc… fără nicio discuţie…’, văd tinerii ăia cu un glonte în cap sau înşiraţi la morgă şi… hm. Nu. Deocamdată, nu. Să mai lăsăm să treacă vremea. În orice conversaţie ‘de tren’ sau de taxi, când voi auzi clişeul etern ‘Ne-a condus un analfabet, un idiot cu patru clase’, voi încuviinţa, calm. Nu vreau să ştiu, nu încă. Să zicem, 20 de ani de acum înainte.
       2. Un ins I. Iliescu e părintele capitalismului românesc. Material, financiar, cam cel mai mare binefăcător al valahilor din, să zicem rapid, întreaga istorie contemporană (dacă ne dăm întâlnire de pe la Reforma agrară din 1921 încoace). Acest întârzietor care a nenorocit ţara cu defectele sale de caracter, dintre care cel mai mare era ezitarea, amânarea nesfârşită, sentimental, iubitor de mineri şi abataje, vag rusofob dar ancilar, fondatorul unui partid naţionalist-conservator, inhibitor al oricărei mişcări reale de stânga autohtone – el e tipul cu cele mai mari merite (absolut colosale) în capitalismul incipient valah. Capitaliştii ar trebui să pregătească o decoraţie, o plachetă, un loc gratuit în cimitirele lor particulare, cu alei private şi barieră, pe care şi le construiesc. Căci, pe o listă a tuturor ţărilor europene în care oamenii sunt proprietari pe casele în care locuiesc, România ocupă azi locul… I (întâi). (Pe un alt clasament mondial suntem pe locul 2 la home ownership, după Insulele Mauritius – dar acolo e vorba de semi-colibe din stuf şi străini în vile de vacanţă.) Avem azi 96,4% inşi proprietari pe casele lor. Nu-mi amintesc vreun parametru pozitiv la care ocupăm în lume locul întâi. (Concret, vreau să spun, în lumea reală.) În Franţa proprietarii sunt 65%. Austria are 55. SUA, 65. Marea Britanie, 63, Elveţia 43. Ajunşi proprietari pe la 60-65 de ani, când termină de plătit ipoteca, înainte de a-şi da glorios sufletul şi a lăsa totul copiilor, pentru ca altcineva să se poată bucura în sfârşit de chestiile alea mirifice numite case. Asta a făcut-o acest I. Iliescu, şi încă vreo câţiva tipi din Europa Centrală, după căderea comunismului. Rezultatul: în anii ’90, ultima bătrânică din ultimul orăşel şi-a putut cumpăra apartamentul pe – îmi aduc aminte foarte bine – preţul unui frigider de atunci. Drept care absolut toată lumea, ultimul şomer, ultimul beţiv şi declasat şi-a cumpărat în rate pe vreo 2 ani, în ţara valahă, acoperişul de deasupra capului. A fost de departe cea mai mare reformă de împroprietărire, de 70 de ani. A însemnat printre altele şi începutul capitalismului, căci pentru a obţine un împrumut de la bancă, un ‘capital de pornire’ nu puteai garanta în anii aceia decât cu o proprietate. Pentru urbani, aceasta era doar apartamentul (mai puţin de 5% erau proprietari pe apartamentele lor, în comunism). De la primele buticuri cu bomboane şi sucuri a pornit, astfel, capitalismul vernacular glorios. Primul strat, şapa de beton, fundaţia capitalului valah a aşezat-o această împroprietărire barocă, neverosimilă. Suntem poate înclinaţi să credem că românii le-ar fi primit oricum, în virtutea unui soi de drept moral, căci plătiseră o viaţă, decenii întregi, chiria acelor apartamente, investiseră în ele, dăduseră cu var şi meritau să şi le treacă în proprietate în fine. Încercaţi să-i spuneţi proprietarului la care locuiţi, oriunde în lume, că, după ce i-aţi plătit ani de zile, dvs. sau antecesorii, generaţii întregi, să zicem 10 sau 200 de ani, chiria, simţiţi că aţi fi acum îndreptăţiţi să vi-l treceţi în proprietate… Fără această reformă imobiliară, s-ar fi întîmplat cu totul altceva cu aceste ‘cutii de chibrituri’ (nu mergeţi la Paris sau la Londra, pentru a vedea dimensiunile locative ale altor cutii şi ale altor chibrituri, păstraţi-vă inocenţa). Primăriile şi particulari veseli ar fi luat rapid aceste blocuri în gestiune, cum au făcut cu fabrici, parcuri, terenuri. Eram azi chiriaşi la proprietari burtoşi care deţineau blocuri ori cartiere întregi ca şi când le-ar fi moştenit de la propriii părinţi, şi le plăteam chirii o viaţă. Şi vieţile noastre le plăteau chirii o viaţă, existenţial vorbind: în copii mai puţini, în studii afară mai puţine susţinute cu împrumuturi, în frigidere şi afaceri şi automobile şi vacanţe şi mariaje mai puţin locativ consolidate şi vieţi mai puţine, totul contabilizat în descendenţă. Or, 96% dintre români, în ţara Nicăieri, sunt azi virtual deţinători ai unor sume de zeci de mii de euro pe care le pot obţine oricând, ceea ce pare simţitor mai mult decât nimic. Vor fi tot mai puţini, tot mai repede. – Ştiu, totul e trist. Când oamenii se raportează azi la acest I. Iliescu, au în ce-l priveşte curiozităţi taxidermice. N-aş merge până acolo, atacarea bătrânilor e primul semn limpede de barbarie. Aud că se pun sticle de şampanie la rece pentru sfârşitul unui bătrân, dar sticlele stau în nişte frigidere, care stau în nişte apartamente. Nu ţin să mă gândesc la asta prea curând. 20-30 de ani cel puţin, e un adevăr pe care-l împing în penumbră, foarte sigur că pot trăi fără el.
       3. ‘Drumul european’, recuplarea noastră la Vest le datorăm celor mai abjecte persoane din Valahia. Nu pot să mă duc la mormântul lui C. Coposu să-i mulţumesc pentru asta. Aş vrea să merg la al lui I. Raţiu (my guy), R. Câmpeanu etc., sau la biroul oricăruia dintre contemporanii decenţi în viaţă. Dar datorăm alipirea noastră la Europa celor mai slabi, anacronici, bizari şi uneori direct abjecţi dintre şefii politici valahi. Au avut o rusofobie foarte sănătoasă – nu există partid care să n-o aibă, şi ea va fi o politică inevitabilă la noi, aici sub nara chitului, 200 de ani de acum înainte – şi au îndreptat lucrurile, cu poticneli, înspre limanul vestic. Ar fi putut să se opună, foarte uşor, să se pună de-a curmezişul. Dar au făcut-o. De o sută de ori. Când căutăm semnături în catastife internaţionale, sunt ale lor. La timpul potrivit, aşa cum au făcut-o. E absolut deprimant, ce noroc mai avem şi noi. Blestemul României – al câtelea – e că ne-au ajutat să ne eliberăm urmaşii celor care ne ţinuseră neliberi. Ar fi trebuit s-o facem noi, degajat, surâzător. Dar aşa e destinul unei naţii încropite, fără importanţă pentru nimeni, în care totul e amestecat, totul e amestecat, totul e amestecat şi nu mai există un punct zero, de demaraj şi de ‘despărţire a apelor’ şi alte naivităţi maximalist morale asemenea. Toate trenurile sunt pierdute dinainte în ea. – Rugăminte să veniţi cu acest adevăr peste 20 de ani. Există limite ale amalgamului moral şi ale dezgustului, nu mi se pare că sunt pregătit încă.
       4. Poporul român n-a greşit politic niciodată. El, care votează întotdeauna ‘prost’ orice-ar face, e fără reproş. A adus, pe rând, pe absolut toată lumea la Putere. Cred că, cu excepţia unor ‘extremişti’ troglodiţi, au guvernat pe rând toţi în România. I-au încercat pe toţi şi au avut onest încredere în toţi. Nu e nimic pe scenă, în România de azi, care să nu mai fi fost cel puţin o dată la putere. Bietul ins generic e fără pată de 30 de ani… Sunt mai fericit să admit asta. Deşi e greu suportabil să nu ai pe cine arunca obiectiv vina, în afara ta, pentru ceea ce există.
       Dacă e cazul, adevărul se amână? Nu. Nu e nimic mai înalt decât adevărul. În absolut, doar literatura. Dar nu e totul orbitor, sub lumină, există şi domeniul penumbrei. Locul ăla, asemănător podului casei sau unei cămări, unde punem schiurile, patinele, jucăriile din copilărie şi stingem lumina, spunându-ne că ne vom ocupa cu siguranţă într-o zi de ele. Nu sunt mai puţin reale, există. Dar nu suntem pregătiţi să cotrobăim prea curând, şi nici mai încolo, şi nici mult mai încolo. E mai bine aşa, fără să putem explica foarte clar cuiva asta.
       Rendez-vous peste 20 de ani sau, şi mai bine, mai încolo, mult mai încolo.