albi şi rasism

       Curiosul asalt teoretic împotriva ‘albilor’ şi a whiteness-ului (cum să-l traduci, cred că ‘albitate’ sugerează mai mult decât ‘albitudine’ categoria). Într-un fel, înţeleg acest rasism pe dos. Îl înţeleg chiar dacă ar produce victime – şi probabil va produce.
       ‘Albii’ sunt acum noii evrei, în mod curios: ai voie să spui orice împotriva lor şi ei nu pot să invoce nimic în apărare, sunt victima sistematică, perfectă, căreia i se admite doar figura căinţei. Înlocuieşti ‘alb’ cu ‘evreu’ şi obţii toată literatura nazistă de dinaintea lagărelor: ‘albitate’ – evreitate, inşi ‘jidoviţi’, cultură evreiască, artă evreiască, ‘degeneraţi’, colonişti ai tuturor continentelor, exploatatori, distrugători ai culturilor, decadenţi, imorali, vinovaţi pentru tot răul lumii, putrezi, molimă a umanităţii etc. În aria aceasta conotativă e folosit cuvântul ‘alb’ de aproximativ un deceniu încoace, spre uluiala absolută a tuturor, de la discursul media la cele mai serioase opuri analitice. Deschizi televizorul pe ştirile principalelor canale: ‘white’ e totdeauna negativ, ruşinos, aproape denunţiativ – cum ai spune, un infractor a evadat şi a fost văzut pe strada 64. Nu există nici măcar un singur context în care, ca substantiv sau adjectiv, ‘alb’ să mai aibă un sens pozitiv, vag meliorativ sau măcar neutru. Realmente alb înseamnă ticălos, nu mai este nicio nuanţă de îndoială. Aşa se insinuează în lume un pogrom, un război civil. – Cu toate astea…
       Încerc să mă imaginez negru, în America, în Occident în genere. Ce pot eu spera? Cum aş putea suporta o singurătate monumentală. Sunt în minoritate orice-aş face. Mă uit în jur: 98% din cultura afirmată a lumii e făcută de albi; şi pe plan academic, şi popular. Nu-mi lasă nici calitativul, nici cantitatea. Cei din tribul meu de aparenţă rasială, negru sau metis, au 150 de ani în filozofie, literatură, teatru etc. Ei, 3500. Tehnic, totul pe lume, sau aproape, e făcut sau inventat de ei, mi se spune. Telefonul mobil pe care îl am în buzunare. Asfaltul pe care calc, curentul electric, podurile, clădirile zvelte, disciplinele tehnice şi umaniste, orice aterizare pe Lună sau Marte, ecuaţiile, arta, lucrurile cu care dau ochii zilnic. Stâlpul ăsta de telefon, cutia poştală, metroul de sub picioarele mele, taiorul acestei trecătoare splendide. Oriunde mă întorc, nu am nimic al meu, istoric. Eu nu mă încadrez în nimic. Unde mi-e continuitatea? Şi când vreau să-i învinuiesc pe albi, mediologic (sens Debray), degetul pe care-l îndrept acuzator spre ei e alb. Insultă supremă: când înjur un alb, telefonul pe care formulez injuria e inventat de el, televiziunea, computerul, radioul, staţia de amplificare, cinema-ul, maşina al cărei geam îl cobor pentru a striga disperat să fiu lăsat în pace. Unde sunt, deci, situat, în ce lume? Ce pot eu spera. Chiar şi disciplinele împotriva albilor – postcoloniale etc. – sunt scornite de albi, cu conceptele lor europene, pe teorie europeană, cu corpus european –eu nu construiesc pe ‘drepturi ale omului’ formulate în America de Sud, Africa sau Asia… James Baldwin, Malcolm X sau Frantz Fanon au observat-o de mult. Şi lexicul revoltei e străin, alb. Limba pe care o folosesc când îl înjur pe alb e limba albului. Antirasismul, aboliţionismul, condamnarea sclaviei n-au fost născute în Africa. Şi când îi acuz de rasism sau misoginie folosesc nişte cuvinte inventate de ei, din dicţionarele lor. Onest, cine sunt eu, într-o lume înclinată strivitor într-o singură parte.
       Nu am de ales. Trebuie – trebuie – să declar fie că ei nu există, fie că eu însumi nu exist. Iar pe ultima am auzit-o destul. Altfel, e insuportabil. Concilierea nu e posibilă. Înţelegerea nu e posibilă. Nu cât timp există metroul de sub picioarele mele, clădirile zvelte de 100 de etaje puse pe planşete de arhitecţi acum 100 de ani, taiorul acestei trecătoare splendide. Onest, nu mi se lasă opţiune alternativă, în afara nulificării. Nu pot să-mi scot ochii, să nu mai văd lumea. N-am nici măcar luxul indiferenţei – indiferenţa e ceva foarte ‘alb’, o virtute a majoritarului. Ce mi se aminteşte e că am fost găsit acum 400 de ani în Africa, unde eram în stadiul epocii fierului, organizat în mici triburi de vânători-culegători, luam sclavi când învingeam tribul vecin, foloseam doar vârfuri de săgeţi şi loveam două pietre pentru a obţine focul. Nicio balama nu ştiam ce este – nemaivorbind de piatra din capul unghiului, catedrale, un violoncel. Am fost numit ‘sălbatic’. Şi iată-mă azi. Îmi rămâne demnitatea ultimă a urii, într-un univers monumental străin.
       Aş face-o, deci. Onest, nu prea ştiu cum se urăşte, dar aş face-o.
       Nu există rasism ‘sistemic’ – aceste mici vocabule onorabilizând o stupiditate, în America sunt poate o mie de rasişti reali, cu totul, în înţelegerea clasică a patologiei superiorităţii. Ce vor ei să descrie e însă sentimentul că aerul pe care îl respiră nu e al lor. Că nu te poate întreba cineva pe stradă cât e ceasul fără ca, scrutând încheietura mâinii, să nu ştii că mecanismul acelui ceasornic n-a fost inventat în Africa sau prin civilizaţii terţe, şi că trebuie să fii, să te simţi, tu, recunoscător pentru el. Oricât de rău, noi trăim în acvariul propriu, avem sentimentul unui acasă. Şi un alb cerşetor la colţ de stradă se simte la el. Nu şi ei. Nu e vorba că li s-ar aminti, nici că sunt obsedaţi mereu de provenienţa obiectelor şi structurilor civilizaţiei. Dar e destul că ştiu ei înşişi. Trebuie să te abstragi în permanenţă, să nu fii unde eşti. Sentimentul de superioritate ţipă din toţi pereţii. Acvariul e ‘sistemul’, o ubicuitate toxică, peste-tot-ul vieţii.
       Încearcă aşa să trăieşti.
       Cioran, notă în Caiete: ‘Pe prima pagină din Herald Tribune, o fotografie: într-o şcoală din Sud, în Statele Unite, nişte copii albi, în jurul unei mese; la o altă masă, o mică negresă singură, cu privirea infinit de tristă. Aceşti şcolari albi o resping, nu vor să-i adreseze cuvântul. Într-o zi America va trebui să plătească scump această prejudecată groaznică, explicabilă şi totuşi inadmisibilă’. Alte două notaţii, apoi revine: ‘Acea fotografie cu mica negresă mă bântuie. Mult mai mult decât nişte articole, cărţi sau manifestaţii antirasiste, această imagine mi-a luminat o dramă despre care nu aveam decât o cunoaştere abstractă’.
       Asta avem. O cunoaştere abstractă. Iar ei una concretă, de fiecare zi. De aceea nu are mult sens să spui că situaţia ‘s-a îmbunătăţit’ şi că rasismul nu mai e ce era în anii ’60. E minunat că s-a îmbunătăţit. Acea negresă nu mai e izolată azi de colegii săi, a fost votat primul preşedinte negru, cu voturile albilor, şi există milionari de culoare. Dar sunt oaspeţi într-o casă care nu e a lor; li se dă o cameră mai bună sau mai rea, dar rămân oaspeţi, simt că stau aşezaţi pe mobila altora, citesc ziarul altora şi privesc pe o fereastră străină. Problema e de acvariu. Problema rasismului – teribila lui dramă – nu e una de ‘drepturi’, egalitate sau paritate, de echitate – vocabulă resuscitată azi -, nu e doar socială sau materială, ci culturală şi aproape metafizică. Trebuie să-ţi înalţi privirea până la conştiinţa de statut a unei fiinţe permanent ‘în vizită’, acasă şi totuşi în vizită, în casă şi în afara ei deopotrivă. O ontologie de împrumut, de substituţie. În ziua când le-ar primi pe toate acestea – drepturi, egalitate, paritate -, ceva ar rămâne. În ziua când albii nu te-ar mai privi ca pe un negru, când şi l-ar scoate pe celălalt din raza privirii, în ziua când toţi albii şi-ar smulge ochii ca Oedip pentru a nu mai vedea, tot mai există cineva care se va vedea pe sine în continuare ca un negru, şi acela eşti tu însuţi. Strivitor, un complex de inferioritate, un sentiment de înstrăinare, o permanentă şi subtilă insultă.
Nu cred că se va găsi soluţie la ceva de magnitudinea şi perfidia asta.
       (Acelaşi lucru în privinţa raportului feminin. Eşti pe un mic vapor în largul Manhattan-ului şi te uiţi la linia orizontului vălurită de zgârie-nori, la cel mai faimos skyline din lume, cu clădirile strălucitoare din oţel şi sticlă străpungând cerul, şi ştii că lumea aceea, toată lumea, a fost construită de bărbaţi. Toată. De la canalizare şi foraj 40 de metri în rocă, până la caroiajul străzilor, clădirea Operei metropolitane şi blugii Levi’s 501. Fie că ai citit-o pe Solanas sau nu, înţelegi, şi înţelegi strivitor. Nu e vorba că bărbaţii ‘conduc’ lumea sau nu, asta n-are niciun sens: ei au făcut-o. E ameţitor. Toată. Ce ‘structură patriarhală’, astea sunt biete analitici de epifenomen. Serios vorbind, îţi tragi un glonte în cap.)
       Soluţia nu se întrevede la stadiul unei lucidităţi ultime. Chiar dacă ar putea fi inventat un nou ‘împreună’ (naţiunea a fost unul, religia a fost unul, globalismul sau ecologia vor să fie unul), asta n-ar fi de ajuns. Tot o să te întrebe cineva, într-o zi oarecare, trecând încet în dreptul tău pe stradă, cât e ceasul. Vei privi încheietura mâinii. Iar dacă întrebarea nu ar fi rostită, ea ar avea oricum un ecou anticipativ, venind de departe, în tine.

       Lwazi Lushaba, un tip care predă studii politice la Cape Town, către studenţi: ‘Hitler n-a comis nicio crimă. Tot ce-a făcut Hitler a fost să le facă albilor ceea ce albii pregătiseră pentru noi, negrii’. (Pe un comentariu la Aimé Césaire, Discours sur le colonialisme. Verbatim: ‘Şi deci crima lui [Hitler], dacă a comis o crimă, a fost să le facă unor albi ceea ce albii credeau că e drept să fie comis numai împotriva negrilor’.)
       Teza: Războiul Doi nu e ce credem noi, naivii. A fost o reglare de conturi a albilor asupra altor albi, întâmplată undeva prin Nord, într-o regiune numită Europa. Comunitatea internaţională a drepturilor omului (!) nu s-a sesizat decât fiindcă nişte albi (germani) omorau alţi albi (evrei). Când albii (germani) omorau negri prin Africa (în colonii, cu câţiva ani înainte, genocidul Herero, sau masacrul din Queenstown), a fost tăcere. Holocaustul? – nişte ‘albi omorând alţi albi’. Ceea ce, dacă nu e neapărat bine, reiese din înlănţuirea ideii că nu e tocmai rău, de vreme ce la sfârşit au rezultat mai puţini oameni care puteau face rău negrilor.
       Nu e doar drăgălaşa ‘concurenţă memorială’ între colonialism şi Holocaust, pe care au pornit-o musulmanii în lume – ‘studii postcoloniale’, Said et Co. -, căutând o echivalenţă de status, egalizare victimară şi mimetism memorial (rasismul e la fel de rău ca Holocaustul şi antisemitismul, ba chiar cu mult mai rău etc. Crimele genocidare rasiste ‘împotriva umanităţii’ au fost invizibile până acum, s-au aflat, istoric, într-un unghi orb, deoarece noi nu ne uitam decât la antisemitism, plini de remuşcări pentru ceea ce nişte albi făcuseră altor albi). Nu e doar statuarea evreilor ca nişte albi şi-atât, nişte tipi în fond la fel de vinovaţi, căci mondialmente complici în rasism, comerţul de sclavi, colonialism, apartheid sau reprimarea palestinienilor etc. Nu e doar contestarea centralităţii memoriale a Holocaustului în cultura occidentală – cărţi, filme, muzee etc.
       Afirmaţia tare e: ‘Hitler n-a comis nicio crimă’ executând Holocaustul, şi condiţionalul ‘dacă a comis vreo crimă’ (dacă crimă este ceea ce a comis). Să spui că Holocaustul n-a fost o crimă, ci un război civil, o bătaie în curtea şcolii între doi albi foşti prieteni, iar moartea unuia nu e crimă. Adică se poate muri, ca alb. Altfel spus, el nu neagă Holocaustul. Îl acceptă, admite că a fost exact ce a fost, cu numărul de victime precis. Doar că pentru el nu e o crimă… Doi albi, născuţi criminali, genetic rasişti, s-au încăierat în curtea şcolii de Studii rasiste.

       Faimoasa ‘contra-violenţă’ pe care Sartre o teoretizează în Critica raţiunii dialectice, riposta la o violenţă împotriva ta. Ai suferit o violenţă – răspunsul tău prin contraviolenţă e legitim şi te absolvă moral, poate chiar în faţa legii. E folosită azi de unele asociaţii de apărare a imigranţilor. De pildă, dacă ai violat nişte femei albe pe străzile Germaniei, şi eşti arabo-musulman, se prea poate să o fi făcut deoarece ai fost rănit în fiinţa ta de arabo-musulman, colonizat de albi, şi te-ai simţit brusc străin în lumea albilor, ceea ce te-a determinat să violezi nişte localnice ca o contra-violenţă legitimă sau măcar explicabilă. Violatorul a fost rasizat – redus la rasa sa – de ceilalţi, drept care nu e chiar un violator, ci acţiona în contraviolenţă faţă de violenţa pe care nişte albi o exercitaseră asupra strămoşilor săi. De ce? Pentru că, freudian, filogenetic, inconştienturile comunică. Dacă în familia ta a fost un mort din cauza albilor acum 3 secole, tu moşteneşti memoria asta, dar fără să ştii (în inconştient, tocmai). Şi de aceea te poţi trezi violator sau ucigaş de albi, 3 secole mai târziu, fără ca tu să ştii de unde ai această ură, venită dintr-un inconştient traumatizat, care te determină la contraviolenţă. Drept care orice ai face, eşti absolvit de faptă şi eşti de partea binelui, şi orice îţi face un alb e vinovat şi arondat taberei răului. Femeile albe sunt aşa-zicând pre-vinovate că au fost violate, un violator negru sau arabo-musulman e pre-inocent în fapta sa.
       Această apărare a fost folosită cu toată seriozitatea, în articole din Franţa etc., de activiste – femei – ale imigraţiei. (În demonstraţie au mai fost mobilizaţi şi Engels – cu violenţa revoluţionară bună care naşte istoria -, Derrida şi Foucault.)
       Probă că Sartre trăieşte…

       Lucrul cel mai interesant petrecut acum în America: dezumanizarea albilor. Sunt ultimii oameni, rasă inferioară vinovată, e o bucurie (ultimul referendum) că numărul lor scade, ura anti-albă e singura ură rasială bună etc. În media centrală şi mainstream, în arte, în articole de sinteză, în producţia teoretică.
       Nu ştiu fenomen mai interesant. Eşecul studiilor umanist-moraliste s-a dovedit total.