amintire

        De fiecare dată când trec pe lângă casa ei şi ştiu că e înăuntru, după lumina din fereastră sau după micul Citroën parcat în faţă, mi se strânge inima. Ştiu că e singură. Ştiu că e pierdută. Şi că nu e nimic de făcut.
        Cât era de frumoasă… Înaltă, cu un corp de primă balerină, avea în prezenţă o distincţie unică. Alături de soţul ei, erau un cuplu de arhitecţi emancipat, prezent la toate dineurile vremii. Au crescut doi fii. Ea rămăsese totuşi la fel de frumoasă. Atât de frumoasă încât noi, copiii, eram fascinaţi de fiecare dată de mersul ei aerian, de chipul de o fineţe rasată, tulburătoare, şi de zâmbet. Fiindcă ne zâmbea… Pe mica noastră străduţă cu piatră cubică, arbori şi case mici, unde trecea o maşină la jumătate de ceas şi oamenii se plimbau fără vreo treabă, era o apariţie eterată, inaccesibilă.
        De câţiva ani însă – poveste eternă – soţul ei s-a recăsătorit cu o colegă mai tânără cu vreo 20 de ani, mai urâtă dar mai tânără, stupidă dar mai tânără, lipsită de graţie, dar mai tânără. S-a pomenit singură, aşadar. Cum nu avea unde să se mute dintr-odată, a fost îngăduită în continuare în casă, aceeaşi casă, de socrul ei, care o iubea pentru felul cum îi crescuse nepoţii. Murind, bătrânul îi formulează fiului dorinţa ca ea să fie găzduită în continuare acolo. Doar o dorinţă, însă; niciun înscris formalizat, nimic altceva decât un cuvânt, o vorbă, o jerbă de aer.
        Azi, ani buni după moartea bătrânului, ea e tot acolo. Îşi parchează în tăcere maşina lângă trotuarul de vizavi. Cu capul în pământ, intră zilnic în singura ei odaie, aflată undeva în spatele casei, printr-o intrare separată, meschină. În faţă locuieşte fostul soţ, cu noua soţie şi noua viaţă. Pereţii sunt subţiri. Simţi un vertij doar închipuindu-ţi umilinţele, durerea. Amintirile. Cred că ea are cincizeci de ani. Poate mai mult, nu-mi dau seama. E în orice caz pierdută. De fiecare dată când ajung în dreptul casei, mă trec fiori gândindu-mă ce mai poate face în situaţia ei. Cum poate ea, concret, să-şi mai trăiască viaţa? E încă frumoasă… poate o şansă s-ar putea ivi? Pe chip, devastarea anilor nu poate fi ascunsă; dar e încă destul de frumoasă, cu aceeaşi distincţie şi acelaşi mers şi acelaşi corp de lujer. Şi câtă graţie, cât stil în postură, în măsura pasului şi vestimentaţie. Imposibil, însă. Imposibil să poată invita, vreodată, pe cineva în casa aceea, pentru o întâlnire oricât de fugară. Imposibil să refacă ceva în viaţa ei, să însăileze ceva. Îţi imaginezi cu uşurinţă hoteluri sordide, întâlniri pe fugă. Dar mult mai probabil, singurătate. Nu poate fi văzută cu nimeni. Cel mai mic semn ar fi desigur un pretext al evacuării. Nu se poate lega de nimic, e prizonieră sau e pur şi simplu singură, şi asta e tot. Nu are nici prietene, nimeni nu intră vreodată la ea.
        Într-o zi am văzut-o, avea sub braţ ceva între planşetă de lucru şi şevalet; pictează, oare? Altă dată, dinspre fereastra deschisă răzbăteau acorduri melancolice. Am încetinit pasul. O băncuţă ridicol de mică, pe care stai cu genunchii la gură, coroana rară a câtorva arbori, o verandă veche. Totul are un aer aşa de părăsit. Fără vreo şansă. Lucrurile se vor termina în dramă, asta e tot.
        În timp ce ocoleam cu grijă, zilele trecute, râuleţele formate de ploaie care străbat strada, am privit fără să vreau într-acolo. O fereastră fusese uitată deschisă. Înăuntru, întuneric. M-am oprit. Şi am mers mai departe.

rue-enfance

Reclame