‘analfabeţi funcţional’

        E incredibil mitul ăsta al ‘analfabeţilor funcţional’, termen pentru debili dar cu oarecare priză, încă. Elita e infinit dezgustată de precaritatea turmei.
       Turma trebuie să arate întotdeauna mult mai rău decât tot ce se credea despre ea. Trebuie să fii mereu surprins de măsura în care eşti confirmat.
       Să spui, după nu ştiu ce improvizaţie de studiu făcut prin sate din sud, alegând oamenii cu nasul roşu şi stupoare pe chip, că jumătate dintre valahi pot citi un text dar nu înţeleg ce citesc acolo e pură debilitate. Asta nu se întâmplă nici la americani, care au o pătură letrată subţire şi în rest sunt la pământ. (Nu ştiu ce studiu le găsea 14%, faţă de o medie de 12% prin Europa.) Nici la papuaşi. Nu există ţară pe lume unde să se întâmple asta. Dar lucrul se poate ghici uşor din viaţa reală. Intri într-o sală de aşteptare, într-un compartiment de tren: ai putea oare spune că jumătate dintre oamenii de acolo nu înţeleg un text simplu? E o naivitate incredibilă, o naivitate pe dos. Oricare dintre studiile ulterioare ar demonstra că cifra e imposibilă şi că a fost umflată de zece ori cel puţin. Răsturnarea excepţiei în regulă e vechea marcă a prejudecăţii ideologice în aceste studii gen departament UNESCO pentru dezvoltare, acele birouri de terfeloage unde găsesc Africa murind de foame anul ăsta şi având de toate anul viitor. Până să fie verificat la sânge de peers, un studiu poate demonstra orice şi află mereu ceea ce vrea autorul să caute, preconcepţia cu care a intrat îl aşteaptă ca prin miracol la ieşire. Fenomen de bias implicit şi banal cât lumea, rareori studiile inaugurale spun ceva solid până la corectivele de mai târziu. Mai ales în ţările aproximative. Încă un deceniu de acum înainte, elita – la noi, semi-abilii şi pătura mediană cu o cultură de institutor – va pronunţa sintagma ‘analfabet funcţional’ plescăind între vocale, cu o plăcere, e adevărat, demnă de milă. A se citi: oamenii care votează la valahi sunt suboameni.
       Nu mai are importanţă ceva asemănător cu adevărul.
       Există cei naivi pentru că nu ştiu – şi cei naivi pentru că îşi închipuie că ştiu, cel mai rău tip de naivitate e cea a edificatului. Au rezolvat situaţia lor în lume şi lumea însăşi. Naivitatea inversă care e iluzia cunoaşterii vorbeşte mai mult decât naivitatea obişnuită şi e mai periculoasă decât ea, fiindcă are aparat să-şi justifice delirul.
       Când te gândeşti, mulţimea de mituri eroizante din istoria noastră recentă, despre care nu se poate încă vorbi. Şi vor intra, dacă nu sunt deja, în cărţile de istorie.
       – mitul echivalării epocii Ceauşescu cu epoca Dej (noi – din colaboraţionişti cvasi-totali, eroi).
       – mitul internării disidenţilor în spitale psihiatrice (I. Vianu).
       – mitul elitar al revoluţiei ‘lovitură de stat’ din ’89, privarea poporului de cea mai frumoasă faptă a sa din întreaga istorie (toate celelalte momente au fost ale elitei).
       – mitul abdicării eroice a regelui Mihai, variantă suferind de la interviul lui Mircea Ciobanu din ’90 schimbări continue, al transformării unui om debonar și cumsecade care s-a pus la adăpost – într-un erou.
       – mitul rezistenţei din munţi eficiente. Deşi a produs drame imense, a fost zdrobită şi n-a clintit comunismul un milimetru.
       – etc.
       Mituri ale aproximativului. Care e în realitate făptura noastră dar, discret, să trecem.