anonimat

       La înmormântarea lui Malraux, pe mormântul înconjurat de lume a venit să se aşeze o pisică; era una dintre pisicile de la Élysée pe care le iubise atât. Nimeni nu îndrăzneşte să o tulbure. – Pisica lui Baudelaire, apoi, din sonete; pisica lui Céline.

       …Vecinul meu din copilărie – mort de câtă vreme? – pe care, vizitându-l într-o după-amiază de vară, în timp ce evocam amândoi sinceritatea îndoielnică a lui Casanova (ale cărui memorii mi le exaltase înainte nu ştiu de ce), îl văd deodată mestecând ceva. Are o pisică de peste 20 de ani, îmi explică. Animalul şi-a pierdut toţi dinţii. Trebuie să-i mestece cu atenţie fiecare gură de mâncare şi să i-o aşeze pe farfurie, pentru ca ea s-o poată înghiţi. De cât timp faceţi asta? De patru ani, îmi spune. Mă uit spre pisică; aşteaptă la picioarele noastre, foarte simpatică şi uimitor de mică, pare un pui.
        Vecinul nu avea copii; nevasta lui, pe care-o vedeam mereu îngrijind trandafiri în grădiniţa din faţa casei (mănuşi albe, pălărie de soare), murise. El a început atunci să bea alcooluri tari, de provenienţă în genere sordidă; nu mai băuse niciodată, aşa încât în doi ani sinuciderea i-a reuşit. Casa a rămas pustie. Câteva zile, pisica a mai fost văzută adăpostindu-se pe treptele de lemn, apoi a dispărut. De atunci, a dispărut şi casa. Vecinul meu era un om oarecare. Un domn înalt, discret şi politicos, un cadru mediu cu o viaţă liniştită şi banală; nu a fost pictor sau scriitor, nu a avut niciun fel de posteritate, nici măcar nu a ucis pe cineva. Viaţa lui, ocupând trei sferturi de secol, nu a fost observată de nimeni. Azi toate astea mai există numai pentru mine.