antisemitism voalat

       Aud constant critica asta despre evrei, nu chiar antisemitism dar în prag de a fi.
       – M-am săturat. Atât se umflă în pene… La toţi evreii am văzut… nu ştiu cum să-ţi spun, un fel de suprematism moral. Măi, nimeni nu e ca ei. O idee uriaşă despre ei. Că sunt primadone încununate de un destin, unul mai important ca al oricui pe lume, parcă toţi poartă pe frunte nişte lauri şi s-au întors dintr-o bătălie, au o fandoseală din asta de operă, cu cor şi costume…
       – Ok… Să zicem că au un fel de orgoliu al suferinţei. Când suferi crezi că eşti ales să suferi, e un transfer. Aşa găseşti un sens la ce ţi se întâmplă. E la fel şi pentru un pacient de spital. Da, ai să găseşti evrei primadone, care dau mereu ochii peste cap şi suspină şi-ţi ţin discursuri despre morală. Ei şi?
       – Dar de ce să sufere? Şi acum? Au cea mai bună situaţie din lume, de când sunt. Care mai e suferinţa? Cât mai trăiesc din suferinţa din trecut? Şi-au dat un termen? Nu ştiu, măi. Nu mai pot. ‘Saturaţie’ – cunoşti cuvântul ăsta?
       Da, cunosc cuvântul ăsta…
       Cred că aşa a început.
       (Şi în antisemitism stă acel ciudat germene de antiumanism universal, sesizat de Fanon: ‘Profesorul meu de filozofie, de origine antileză, e cel care mi-a amintit într-o zi: „Când auziţi vorbindu-se de rău despre evrei, ciuliţi urechile: despre voi se vorbeşte”‘ – Frantz Fanon, Peau noire, masques blancs, Seuil, Paris, 1971, p. 98.)
       Cred că orice ură începe cu o critică perfect probă şi inocentă, care degenerează uşor, insesizabil. De aceea analiza urii e atât de complicată şi nu poate fi rezolvată cu o tiradă morală – altminteri am fi eradicat-o de mult. Există un grăunte de adevăr: de aceea minciuna e complicată.
       După care o continui, şi tu însuţi nu ştii de ce o continui… Eşti la porţile patologiei şi te uiţi curios, pe o mică fereastră, înăuntru.

       J. Roth despre pogromuri: ‘La Grodno, polonezii au asasinat 60 de familii evreieşti. După metodele bine rodate, 17 tineri au fost orbiţi, li s-au smuls sânii femeilor şi au fost violate fetele minore. Chiar şi populaţia catolică a avut de suferit. În prezent, cum temuta naţionalizare n-a mai avut loc, evreii şi creştinii se bucurară de prezenţa armatei sovietice’. (Joseph Roth, Werke, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1989-1991, vol. 1, p. 320.)
       Ochi scoşi, sâni smulşi, fetiţe violate. Asta nu era în timpul lui Hitler, ci 20, 50, 100 de ani mai înainte. Nu sub supravegherea unei armate – ci prin acţiunea directă a unei populaţii. Oameni lângă care trăiai, cu care trăiai.
       Nu am impresia că antisemitismul ca fenomen, fenomenologia acestei uri, au fost înţelese. Din cauza primatului hitlerist asupra ororii orbitoare, 1933-45, a fost ocultată o întreagă parte din trecutul vechi, specific al Europei. Ca şi când am fi trecut pe Hitler, pe un deceniu isteric, toată responsabilitatea şi povara noastră întinse pe veacuri. Transfer comod, tacit, foarte puţin explicabil.
       Citesc câteva amintiri din imperiul austro-ungar. Simple notiţe de carnet, descrieri de locuri, oameni, populaţii, făcute de localnici sau de călători străini. Mai mult localităţi mărginaşe, departe de capitală. Nu se poate reproduce cum e descris evreul. Chiar de către evrei mai sofisticaţi. Aproape că nu mai au statut de om. Duhnesc. Rânjesc. Au mutre desfigurate. Sunt vicleni, înşeală lumea cu marfă proastă. Casele lor, cu podea de pământ şi fără mobile – căci trebuie să fugă şi orice avere trebuie să poată fi strânsă într-un geamantan – sunt oribile, au slin şi unsoare şi sunt neaerisite, la intrarea în ele leşini. Sunt deosebit de puţin sensibili la igienă. Mai ales duhnesc – usturoiul, pus în orice dar mai ales în carne stricată pentru a-i anula mirosul (!), pare un fel de amprentă olfactivă etnic specifică, pentru oricine intră în contact cu ei. Despre ţigani – calul de bătaie, atunci, al minimei rezistenţe – se vorbeşte mai bine: ironizaţi, sunt consideraţi inferiori prin esenţă, dar nu dezgustători, nu inamici. Despre câini se vorbeşte mai bine. Despre evrei – consensul e uimitor, social, etnic etc.: produc sistematic silă, scârba cea mai directă, repulsia cea mai frapant corporală, cea de sub simţuri, văz, miros, auz. Repulsia corpului qua corp, în semen.
       Şi astfel la pogromurile recurente din Europa – tot la 50 de ani unul -, tinerilor li se scot ochii. Femeilor li se smulg sânii. De către creştini, religia definită de compasiune. Cum adică li se ‘smulg sânii’? Uneori ai dificultăţi prime, brute de înţelegere. Cu ce, cu nişte cleşti de fierărie? Cum adică li se…? Orice încercare de reprezentare – şi simţi ameţeală.
       De câteva săptămâni, aceste amintiri din sec. XIX-XX. Şi n-am întâlnit o vorbă bună, una singură (da, dar sunt totuşi minunaţi, uite, în chestia aia), cu caracter general despre evrei, să o decupez, să o salvez undeva. Asta, cu mult sau cu foarte mult timp înaintea vreunui Hitler. Boala era cu mult mai lungă.
       În privinţa antisemitismului, am impresia că ne înşelăm. În mod ignorant sau convenabil, îi acordăm un moratoriu istoric chiar şi azi, ceea ce face ca, în realitate, la mijloc să fie vorba de un contencios etic.