artă în cerc

        Îţi dai rapid seama că, în artă, de la o vreme ne învârtim în cerc. Savantlâc lucrativ, abilitate oportună, prostituţie subtilă. Artiştii sunt azi pensionari ai statului, prin reţele participă la expoziţii, bienale etc., voiajând continuu prin lume. E însă o impostură vizibilă. Te uiţi la un muzeu de artă contemporană; ştii în sinea ta că e zero absolut pe două treimi, iar restul banalitate elaborată. Nimic cu adevărat nou, aceleaşi trucuri rulate, cam de câte ori poţi să descoperi America. Cu un pic de subtilitate, îţi dai seama. Şi totuşi, joci jocul, surâzi, rostogoleşti granturi, burse, invitaţii, stagii. Als ob. Toţi ştiu, şi toţi ridică din umeri, pentru că nu văd ce altceva ar fi de făcut; nu putem trăi fără iluzia efervescenţei. Există răzbunarea artistică a timpului, dar vine cam târziu.

*

       Arheologul care a spus că nu s-a găsit niciodată o capodoperă într-un mormânt de sărac…
        Până acum, trebuie recunoscut, bogaţii s-au priceput mai degrabă onorabil în materie de artă. Aristocraţia a avut un gust aproape impecabil; marea burghezie patrona artele, funda biblioteci etc. Spre începutul secolului XX, până şi mica burghezie a avut un acces destul de familiar la obiectele artei. Burghezia de nouveaux riches de azi? Well… Saltul în bling-bling dezvăluie ceva ca un gol abisal.
        De ce, totuşi, nu s-a găsit niciun obiect de artă remarcabil într-un mormânt de sărac?… De ce sărăcia te condamnă pentru mii de ani la artizanat, la împodobirea obiectului-unealtă? Arta are nevoie, pesemne, de răgaz. De timp, de reflecţie, de recul, de înspăimântare în faţa absenţei şi vidului, de dezgust, de o sumă de lucruri pe care insul abrutizat eficient de universul supravieţuirii nu le poate încerca. Mă tem că săracii, singuri, n-ar fi născut niciodată arta pe lume.
        E elementara concesie pe care, cu jumătate de gură, le-o putem face bogaţilor, aceşti tipi care au inventat timpul.

*

galerie1         Mobilele: nu extraordinare. Exuberanţă de culori, patina, suprafaţa. Formal liniile sunt aceleaşi, same old song din anii ’40-70.

corporate-art2         Acest tip care s-a hotărât să facă artă corporată. Magazinul expune automobile. S-a gândit deci, pentru câteva mii, să sudeze o ţeavă de eşapament în loc de nas, componente auto, came şi şuruburi pentru schelet. E ceva care… trece dincolo de milă.

galerie3         Galeriile: cam deprimante. Nu pentru ce au în ele, ci pentru ce lipseşte, marea Absenţă expusă acolo. Pentru seria Picasso din spate îţi trebuie oricum bani corporaţi. Iar arta mai contemporană pusă în faţă – un tablou M. Tauber, o tipă care face lucruri deja foarte anii ’70-80 (ca să nu zic ’20: Klimt); o ‘pisică-samurai’ a lui Hiro Ando, care nu e decât un Murakami, el însuşi un… Koons japonez. De altfel, cred că tot trucul jucării-şi-desene-infantile-ridicate-la-scară pentru a obţine un şoc psihologic uncanny, nou poate în anii ’90-2000, s-a fanat total. Pentru a nu mai pomeni de noutatea ‘instalaţiilor’, old news de 30 de ani.
        Global, senzaţia irepresibilă, într-o galerie, în faţa obiectului de artă contemporan e că ai văzut undeva chestia asta, că ai mai văzut-o, că nu ai fost scosgalerie04 din confortul tău vizual, surprins cu adevărat, pe scurt, că noutatea nu există. Ceea ce e în propriu o catastrofă. Dacă noutatea formală nu există în prezentul tău, epoca ta într-un anume sens nu există şi, ce e sigur, nu va fi reţinută. Ca să existe trebuie să fie marcată, ştampilată ca în marcajulgalerie05 bijuteriilor cu ceva care să semene a un Zeitgeist numai al ei. O epocă e o epocă ratată dacă nu-şi obţine conceptele proprii, romanele proprii, liniile ei formale unice în artă. Fran Lebowitz – de departe cea mai inteligentă tipă de azi, şi de o sinceritate brută – avea dreptate să remarce că tot ce vede în New York acum sunt lucruri pur şi simplu… vechi, propuneri formale pe care le-a văzut în galerii sau în Fabrica lui Warhol de 40 de ani, galerie06de-acum, e totuşi ridicol. Iar stupefiant e că nu-şi dau seama. Cauza lipsei noului nu e ‘nostalgia’ din artă, cum crede F.L., ci nostalgia a apărut din cauza lipsei noului. Reciclarea, subcurentul ‘vintage’, ‘minimalismul’ şi celelalte însăilări semirecente o demonstrează: ei iau lucrurile din trecut şi le consacră nu pentru a le omagia, nu e vreo reverenţă acolo: ci fiindcă simt că nu au produs ceva mai bun, în propria epocă, cu care să le suplanteze în esenţă, simt că se scufundă. E galerie07o declaraţie de inferioritate. În anii ’40, toţi bogaţii voiau să se mute în casele lui Wright. Acum dorinţa e: să trăiesc în conacul acesta vechi cu toate noutăţile high-tech înăuntru, dar cu faţada aceea şi acele arcade şi mobilierul de piatră din grădină, care nu se vor mai face niciodată. E o nebunie. Inconştient, laşi un genunchi la pământ. În aparenţă totul continuă la fel în artă. În realitate, e o mimare, o desfăşurare de make believe: sunt ridicate constant preţurile la licitaţii, capitalul în conivenţă cu galeriile mimează o animaţie, dar adevărul despre sterilitatea intrinsecă a timpului, ca o boală ruşinoasă, e trecut cu timiditate sub tăcere.

        Impresia e că ştim, subreptice, că ne întristează cumplit; că sterilitatea din artă e nerostitul timpului. Ca acea rudă bolnavă şi nenorocoasă, despre care nu e de bon ton să vorbeşti la masă şi să ceri ştiri. Pentru că nu există ştiri. Iar în adânc, suferim pentru asta.

*

        Privind arta, e deja limpede cristal că epoca noastră nu există. Dacă acesta ar fi unicul criteriu de validare, ar trebui să dispărem imediat. Avântul autentic, irupţia care o să urmeze, care îndeobşte urmează unor asemenea paranteze istorice? Ei bine, e printre puţinele lucruri pentru care mai e vag amuzant să aştepţi viitorul. Pentru ce altceva să-l pândeşti, pentru a vedea care e preşedintele Americii peste 20 de ani? care va fi meseria sau norocul progeniturii tale, înainte de a avea şi ea o progenitură? Admirăm în extaz unul după altul apusuri de soare, în sinea noastră însă ştim că toate sunt la fel. Depăşind ciclicităţile sterile ori beatitudinea idioată, aştepţi pe cineva în stare să spună adevărul despre timpul tău, ca să te poţi stinge în linişte: aşa cum ruşii din XIX au ‘aşteptat’ Fraţii Karamazov şi cum Marele Gatsby a închis la Belle Époque. Arta rămâne cam singurul lucru cu adevărat amuzant pentru curiozitatea noastră privind viitorul: în realitate, mai trăim pentru că aşteptăm un roman…

 

Reclame