ateul din compasiune – cazul Christopher Hitchens

        Există o instanţă a ateului care-mi place mult: ateul din milă.
       De pildă Hitchens era aşa. Tip zvăpăiat, militant radical la Oxford etc. El de exemplu era dispus chiar să admită existenţa zeului, şi nu numai de dragul argumentului. La întrebarea ‘Ce vei face în faţa lui dacă totuşi există’, găsea variante inclusive: o să-i spun asta sau asta. El putea admite în ultimă instanţă ipoteza zeului: doar că i se părea îngrozitoare, insuportabilă şi cea mai mare umilinţă a umanului.
       Numai din compasiune pentru făptură.
       Ideea era aşa: vreau să trec de la starea de heteronomie (legea vine de undeva de sus) la regimul de autonomie (legea e produsă de oameni). Nu vreau din demnitate să fiu credincios. Din onoare nu vreau să fiu religios. Căci asta înseamnă a fi în eternitate în Coreea de Nord, în timpul vieţii şi după moarte. Eu nu vreau să fiu în Coreea de Nord şi să laud micul Părinte al popoarelor, cântând la harfă pe un norişor de puf, până la sfârşitul timpurilor. Nici dacă s-a sacrificat pentru mine sau pentru păcatele mele. Nimeni nu l-a chemat. Nici dacă a murit pentru mine pe cruce. Nimeni nu l-a autorizat – e cumplit să copleşeşti pe cineva cu o asemenea datorie nesolicitată. Nici dacă a creat Universul însuşi, cu noi mici furnici mişcătoare în el, într-o zi când s-a amuzat să facă demiurgie. Daţi-mi autonomie sau luaţi-mi tot.
       – Bine, i s-a replicat, dar ăsta e doar argumentarul Bisericii. Dar dacă cel al zeului ar fi complet diferit? S-ar putea să ajungi în Paradis şi el să-ţi zică: Uită tot ce-ai auzit despre mine dinspre purtătorii mei de cuvânt şi PR, Biserică şi table de legi şi lucruri scrise, sunt numai prostii. Toate. Uită tot. De milenii se înalţă rugi către mine, e o litanie asurzitoare, nu mai ascult nimic. Nu vreau niciun elogiu, nicio odă, niciun psalm şi nicio poezie, fii liniştit. Şi acum bucură-te de nemurire. Nici măcar n-o să te cert vreo clipă că n-ai crezut în ea sau în mine.
       Ei bine, chiar şi aşa, continuă Hitchens şi abia acum devine interesant, tot aş fi preferat ca zeul să nu existe. Să nu mai fim în relaţia de păstor şi turmă, raport absolut insuportabil. Chiar şi aşa, ceea ce prefer pentru aventura umană şi pentru regimul general al fiinţei e autonomia. Fără lege de sus, fără un spiritual care domină temporalul, fără o lume de Dincolo care o explică pe cea de aici şi îi dă continuitate, nu mai vreau evaporarea realului. Vreau să fim. Ceva. În cele din urmă.
       A combătut din… compasiune pentru uman. Cred că e cea mai frumoasă latură a ateismului (care e de obicei nesuferit etc.), să argumentezi împotrivă chiar şi în ipoteza în care ai şti că zeul există. Şi nu din orgoliu etc., ci din compasiune. H. nu suporta să vadă omul în genunchi. Dacă ce se petrece aici e o aventură umană, bună-rea, cel puţin s-o ducem până la capăt autonom. Ştia că destinul creaturii radical singure nu e vreo fericire. Într-un monolog perpetuu, aruncată într-un proiect absurd, suferind în plus de singurătate, înainte de a fi cu totul acoperită de ceea ce s-a temut a fi: neant.
       Dar cred că e cea mai frumoasă variantă de ateism. (Şi Sartre o avea, dar o argumenta aşa de obtuz că-i lua tot farmecul.) Chiar şi dacă ai exista, nu stau de vorbă cu tine, sau dialogăm numai în singurătate. Pentru că mi-e milă de specie. Din onoare pentru specie, pentru cei slabi şi care nu s-au cerut aduşi aici, în micul tău joc. Şi dacă eşti zeu într-adevăr, înţelegi asta şi ne laşi tăcerea.
       E un tip de compasiune care…
       …De pildă odată doi vechi prieteni, Ian McEwan şi Martin Amis, îl aşteptau pe Hitchens într-un bar, când acesta intră precipitat spunându-le că este o femeie pe partea cealaltă a străzii şi se leagă nişte derbedei de ea. Trebuie să mergem să vedem ce e. Cei doi se privesc lung, îşi dreg glasul… Perfect, spune Hitchens, sunt numai şapte inşi, haideţi… Tipi de 50 şi ceva, cei doi se priveau puţin oblic. Văzându-i livizi şi ca să-i grăbească, a exclamat: Să mergem, sunt numai şapte, noi suntem trei! Se pun până la urmă în mişcare, şi norocul lor a fost că pe aleea întunecoasă nu mai era nimeni…
       Un asemenea tip de ins era, şi găsesc că e o chestie foarte frumoasă şi una dintre puţinele variante de ateism simpatic care pot să existe.