Auschwitz

       E ceva suspect în dorinţa lui Amis de a cerceta răul radical – Auschwitz etc. – în romane. Nu merge ca demers artistic. E masochist, nemaivorbind că impudic, a deschide porţile iadului şi a studia exact cu ce caracter de literă e scris ‘Arbeit macht frei’, imaginând aici o naraţiune, dincolo doi îndrăgostiţi, un meci de fotbal. Ceva nu e în regulă, nu e un act artistic, e mai puţin sau mai mult, dar altceva. Ce doreşti e moralist, deci masochist: vrei să te sperii de monstruozitatea umană. Asta e ceea ce-ţi doreşti în adânc, să te sperii. Dar ştii asta înainte de a începe romanul – aşa cum cineva ştie că se sperie la un film horror încă de când e afară, la casa de bilete. Nu e o cercetare, un demers de aprofundare. Trişezi cu propria-ţi surpriză, încercând să te îngrozeşti şi apoi având surpriza că ţi se întâmplă, în demers circular. Nu e artă.
       Tu ce vrei să fii, thought-provoking? De ce te învârteşti obsesiv în jurul aceleiaşi teme? Fără îndoială fiindcă trişezi artistic, constrâns la litania moralistă clasică, tautologică a naturii umane: e monstrul monstruos cu adevărat? Teologiile au făcut asta, dar nu merge în scriitură. E un demers dubios, îţi dă impresia de progresie, când de fapt îţi sufli singur în pânze declarând că înaintezi. Literatura nu e nimic dacă nu e adâncire a lucrurilor.
       Dacă literele ar înceta să-şi atribuie roluri. Ştiu că un interviu e inept când reporterul, de bună credinţă de cele mai multe ori, ajunge la întrebarea catastrofală Care e ‘rolul scriitorului’. (Philip Roth era comic aici: Să scrie bine.) Oriunde apare moralismul, în literatură, pictură, orice – distruge tot. E uimitor de greu să scoţi şrapnelul ăsta din capetele oamenilor.
       Te poţi ocupa cu Răul, dar ca pretext, ca materie narativă pentru a pune în relief un alt tip de tensiune. Răul istoric e un decor, pentru literatură. Ce ai putea să scrii despre Hiroshima? ‘Omul e rău’?

       Ruşii şi americanii ne-ar putea ierta cu ‘eliberarea’ Auschwitz-ului, cu eliberarea Buchenwald şi Dachau. Nu au eliberat nimic: au descoperit acele lagăre aflate în drumul lor. Habar nu aveau ce e acolo şi n-au tras un glonţ ca să elibereze ceva, fiindcă dinăuntru nu se opunea nimeni. Spre oricine îndreptau arma, era cu mâinile sus sau în condiţie de fantomă.
       Descoperirea Auschwitz-ului – sună mult mai just. Sigur, oamenii aceia au fost eliberaţi, din ziua aceea şi-au aflat libertatea, dar nu Auschwitz-ul. A elibera ceva presupune intenţionalitate. Au dat peste Auschwitz, li s-a ivit în faţă, s-au împiedicat de el. E stingheritor să dai o dimensiune eroică, hollywoodiană, unui moment sinistru. Lasă-l sinistru.
       Nu poţi să decorezi oribilul.

       C.-A. Peyrottes despre o vizită la muzeul Auschwitz. Evident, foarte tulburată.
       Mă gândeam dacă, oferindu-mi-se ocazia, aş merge. În fond, de ce. E ceva tulburător în alegerea asta. De ce mergi la… Auschwitz? Straniu. Să vezi dacă a existat cu adevărat? – evident, nu de asta, nu eşti vreun bizar negaţionist. Să vezi cât de rău a fost totul? – nu înţeleg, te îndoiai? sperai ca relatările să fie exagerate? Să vezi locul? – aveai nedumeriri topografice legate de mărime, amplasament, arbori? Din masochism sau sadism, ceva asemănător cu morbidul inofensiv al audienţei pentru filme horror? – gust suficient de îndoielnic. Nu te duci nici ca la un tablou de la Luvru, din raţiuni estetice. Pentru Dumnezeu, de ce merge un ins acolo. E o întrebare simplă. Ce aşteaptă, ce vrea. Să i se confirme ceva sau, dimpotrivă, să-i fie infirmat? Dacă e prima versiune, la ce bun, dacă e a doua, la ce bun, iarăşi.
       N-aş putea merge; nici în vârful picioarelor. Aş rămâne afară nu ştiu cât, dându-i târcoale, fixând poarta aia; şinele de cale ferată. Aş ezita, m-aş învârti încolo şi-ncoace şi în cele din urmă aş face cale întoarsă. E o încărcătură prea… puţin sistematizabilă într-o curiozitate turistică. Sau de oricare alt fel, istorică, sufletească. Aş simţi că dedesubt e ceva inavuabil, suspect şi chiar obscen în sufletul meu, fără să-l pot defini prea bine. O tipă e ucisă pe caldarâm. S-a şters conturul făcut cu creta de anchetatori, ca în filmele americane. Şi apari acolo să vezi… ce? Pata de sânge, dacă mai există? Ce anume imaginezi sau reconstitui, ce anume proiectezi afară, din tine?
       E ceva absurd. Dincolo de mica naraţiune cu pedagogia memoriei etc., de o nerozie candidă, e ceva cu totul suspect şi straniu în retrăirea asta imaginară.

       Formidabila glumă reprodusă de un tip, Philippe Val, ‘ziarist’ – a condus Charlie Hebdo etc. -, ca probă de umor evreiesc tragic (Tu finiras clochard comme ton Zola):
       Doi evrei, morţi la Auschwitz, îşi povestesc amintirile, într-un colţ liniştit din Paradis:
       – Îţi aminteşti când Leon a vrut să evadeze şi s-a electrocutat în gardul de sârmă?
       – Da, da! răspunde prietenul său, între două hohote de râs.
       – Sau când am ieşit într-o dimineaţă din baracă şi i-am descoperit în curte pe acei 12 spânzuraţi care se legănau în ştreang?
       Şi cei doi râdeau din toată inima.
       Dumnezeu, atras de atmosfera agreabilă, se apropie de ei să asculte. E scandalizat.
       – Dar nu vă e bine? Ceea ce povestiţi nu e deloc vesel! Ce găsiţi de râs în aşa ceva?
       Cei doi prieteni, ridicând capetele spre Dumnezeu, îl privesc în tăcere câteva secunde, înainte să-i răspundă:
       – Tu nu poţi înţelege, n-ai fost acolo.