avantajul suspect al Estului

        ‘Léo Gillet: Aveţi o altă oaie neagră în cărţile dvs., e vorba despre istorie. Între istorie şi dvs. nu prea e o mare prietenie…
        Cioran: Nu e doar la mine. Gândirea lui Eliade e de asemenea împotriva istoriei. În fond, toţi oamenii din estul Europei sunt împotriva istoriei. Şi o să vă spun de ce. Oamenii din Est, oricare le-ar fi orientarea ideologică, au neapărat o prejudecată contra istoriei. De ce? Fiindcă îi sunt victime. Toate acele ţări fără destin din estul Europei sunt ţări care au fost în fond invadate şi subjugate, pentru ele istoria e în mod necesar demoniacă./ De altfel, o să vă spun şi mai potrivit: istoria e negarea moralei. Dacă aprofundezi istoria, dacă reflectezi la ea, îţi e strict imposibil să nu fii pesimist. Un istoric optimist e o contradicţie în termeni. (…) Spre patruzeci de ani am descoperit istoria, pe care o ignoram. Ei bine, am fost înspăimântat. E cea mai mare lecţie de cinism pe care o putem concepe. Luaţi oricare epocă a istoriei, studiaţi-o un pic în profunzime şi concluziile pe care o să le trageţi sunt în mod necesar teribile. (…) Oamenii nu-şi pot imagina că această istorie nu are nici cel mai mic sens. Istoria are un curs, dar istoria nu are un sens. Dacă luaţi Imperiul roman: de ce a mai cucerit lumea pentru ca apoi să fie invadat de germanici? Asta nu are niciun sens. (…) Dar nu există sens. Există o derulare. Care e sensul? De ce să ridici catedrale? Uitaţi-vă la Paris, care a făcut catedrale: are acum turnul Montparnasse. Să faci turnul Montparnasse după ce ai făcut catedrale: putem spune după aceea că istoria are un sens? Că viaţa Parisului are un sens? Nu. Te cheltui, faci ceva şi după aceea dispari. Dar de ce se derulează această istorie, pe care am vorbit-o atâta de rău? Deoarece oamenii au crezut mereu într-un sens.’ (Convorbire cu Léo Gillet, 1 febr. 1982, Cioran, Entretiens, Gallimard, 1995, pp. 64-67.)

meec

elc2

Avem câteva scrisori sumare între Eliade şi Cioran, din România. Lipseşte însă dramatic corespondenţa din exil, masivă, întinsă pe decenii. În genere Eliade îl zorea să lucreze, să scoată pe bandă cărţi, Cioran – o mărturisesc Caietele – era dezgustat de asta… Se pare că n-a fost păstrată nici de o parte – Cioran nu prea strălucea la arhivarea de scrisori şi cărţi -, nici de cealaltă – distrusă poate în incendiul arhivei de la Chicago. Dacă epistolele nu se găsesc după atâţia ani, ori dacă Christinel E. sau altcineva le va fi aruncat după moartea lui Eliade, lucrul n-ar mira, în definitiv. Eliade moare de un atac cerebral în timp ce citea o carte a lui Cioran, cu un portret nu prea măgulitor. Îi uneau tinereţea, exilul, necazul generic al ţării. Oamenii aceştia s-au admirat tatonându-se, de la distanţă, dar nu s-au înţeles. În puţine dialoguri am fi descoperit o încleştare mai radicală între două viziuni despre lume perfect incompatibile, închise în spaţiul valah.

        Opoziţia asta între sens istoric şi simplă ‘curgere’ sau derulare de evenimente e pentru noi emblematică. Aici în Est suntem mai puţin ‘naivi’, mai preveniţi în privinţa istoriei. Morfologic, istorie însemna Forţă narcisică, năvalnică, expansiune iraţională a credinţei în sine. Or, aici în Est au fost popoare…, cum să le numim? pentru care categoria ‘forţei’ a lipsit constant, uniform din istoria cunoscută. Nu ştiu ce torpoare climaterică sau de peisaj, ce cântat soporific din fluier prin poiene…, e încă un mister motivul pentru care am ales statutul de inerţi. Nu ne-am dus peste alţii să afirmăm ceva, şi nici n-am ridicat vreun gard oricât de mic (încercaţi să găsiţi ziduri în istoria noastră) pentru cei care veneau peste noi. O mie de ani ne-am amestecat cu ei (adică le-am dat femeile noastre), privind un punct fix spre orizont, discret, poetic…
        Îmi place răspunsul lui Mill la impasul Sensului istoric: şi adevărul, şi eroarea vor avea mereu acelaşi număr de fani, cele două se afirmă cu acelaşi fanatism în lume, dar adevărul are un avantaj. E preluat şi reprodus de atâtea ori în cursul timpului, până când îşi găseşte destinatarul sau epoca potrivită să-l înţeleagă. Şi se fixează, astfel. Eroarea, altfel spus, are nevoie de Putere ca să se afirme, dar adevărul are nevoie numai de durată. Eroarea ţine de loc, e spaţialitate, adevărul – de timp şi numai de el.
        Caracterul procesual al adevărului: Ascultă, ai dreptate? N-ai decât să afirmi adevărul tău şi basta. Nu insista, nu-ţi pierde cumpătul, nu alimenta prostul-gust al indignării: adevărul o să fie recunoscut mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu neapărat în timpul vieţii tale. (Dacă aşteptai asta, sângerând narcisic…) Afirmă-l calm, pune-l pe un suport simili-peren, carte etc., şi asta e tot. Deşi cel care afirmă eroarea are putere, normă, Poliţie de partea lui, el trăieşte cuprins mereu de tremur, în angoasa viitorului. Urăşte timpul, nu are decât puterea de partea lui – aşadar spaţiul şi nimc altceva. Toate gândirile Spaţiului sunt filozofii ale puterii. Dacă doi ori doi fac într-adevăr patru şi eşti rezonabil de sigur de asta, afirm-o o singură dată, îngăduie-ţi un surâs interior, închide coperţile şi nu te mai gândi la asta. N-a venit timpul lui încă? – cu atât mai rău pentru timp.
        Sună poate prezumţios, şi totuşi realitatea faptului e frapantă. Ideea sclaviei, a deţinerii unei fiinţe umane în proprietate personală, a fost justificată mereu (Platon, Aristotel etc.). Erau însă destui care, chiar înainte de revoltele lui Spartacus, fuseseră împotrivă, principial împotrivă, greci, romani etc., spirite calme care au afirmat-o. A trebuit totuşi să vină sec. XIX pentru ca, printr-un concurs de împrejurări pe care unii-l numesc misterios sau cu totul inexplicabil, sclavia să fie abolită într-un singur secol. Nimeni nu pricepe cum s-a întâmplat. Deodată, nu mai erai o ţară civilizată dacă aveai aşa ceva. În câteva decenii ideea trece în achiziţiile permanente ale umanităţii, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. În cel mai negru scenariu, nu-ţi poţi imagina un viitor în care sclavia, oamenii ţinuţi fizic în proprietate, să revină sistemic, regimul politic care ar promova-o ar muri imediat. E un fel de bornă, un punct de non-întoarcere. Dacă măsori în calendare de când o avem, e tulburător… Eroarea a fost circumscrisă locului. Totuşi, adevărul irupe şi devine achiziţie permanentă.
        Secolul XIX – egalitatea tuturor oamenilor.
        Secolul XX – egalitatea femeilor cu bărbaţii. Nu-ţi poţi imagina regimul cel mai brutal patriarhal care să le mai retragă, de pildă, dreptul de vot în viitor. E deja un punct de non-întoarcere. Ziua de lucru de 8 ore, scoaterea copiilor din minele de cărbuni, rente viagere de supravieţuire pentru bătrâni, concedii, ideea de ‘timp liber’ etc.
        Secolul XXI? Probabil, primul care se va impune e ‘venitul minim universal’. Vom celebra, pesemne, ziua când niciun ins nu va mai muri de foame şi sete şi va avea un acoperiş, fără să trebuiască să facă cel mai mic efort pentru asta, prin chiar virtutea faptului că e o făptură umană – şi ne vom închipui apoi că aşa a fost dintotdeauna. Probabil următorul va fi antispecismul, sau o variantă a lui. Nu ştiu dacă se va reuşi chiar egalizarea perfectă în drepturi între uman şi animal, fiindcă e cumplit de greu de raţionalizat asta. Însă încarcerarea pentru entertainment, sau consumul cărnii de animal (am în vedere fiinţa sensibilă, înzestrată deci cu sistem nervos central, capabilă să simtă durere), în 100-200 de ani vor fi pesemne privite ca o barbarie de tipul canibalismului, iar urmaşii ne vor citi cărţile uluiţi când vor ajunge la scenele de plăcere gastronomică specifică, înainte de a fugi ţinându-se cu mâinile de burtă.
        Nu e obligatoriu ca fiecare secol să-şi adjudece o emancipare, desigur. Ideea e că adevărul are nevoie doar de timp, nimic altceva decât timp, în vreme ce locul – bietul spiritus loci, etos, etnos, trib, specific etc. – nu doar că nu va mai conta ca argument, dar aparţine în chip necesar categoriei Erorii fiindcă e virtual şi sistematic dezminţit mai devreme sau mai târziu. Orice Loc, oricât de strălucit ar încarna ceva, ţine de eroare, orice Timp relevă de la adevăr. Asta poate îndurera definitiv un suflet conservator, dar şi unul de radical…

        Aici se precizează avantajul… negativ al Estului, al subistoriei. Ştim, cei de aici, că nimic nu e peren şi că nu există de fapt achiziţie permanentă de civilizaţie. Cum ar spune Houellebecq, că avem o eternitate restrânsă… Epoci vor mai practica sclavia, în forme inedite. Semeni vor mai dispreţui femeile şi vor consuma, cu delicii, carne de animal. Se va mai naşte câte ‘un Hitler’, istoria nu ne va ‘învăţa’ absolut nimic pentru a-l preveni. Adevărul e plăpând superior Erorii, şi nu se vede nicăieri că istoria ar avea un sens, parcursul acela necesar înaintând ca un tanc dinspre Eroare spre Adevăr. Ce e sensul ăsta, în fapt, este el ceva nou sub soare? Şi ceea ce o să contempli mirat încercând să răspunzi la întrebare e, mai degrabă, derularea, curgerea, înaintarea, decât vreo mecanică arogantă a Sensului.
        Nu merită deci să te ocupi de asta, nu fără a regreta mai târziu. Scrie liniştit roman, fă artă, creaţie de orice fel, detaşează-te… Aşa sună o filozofie de estic, o înţelepciune de ins călcat în picioare, cu strămoşi călcaţi în picioare, laminaţi, până la a 50-a spiţă: asistă calm la agitaţie. Ok, cu un fel de rană în suflet, dar cui îi pasă de suflete. Suntem exact contrariul filozofiei ‘acţioniste’, militantiste occidentale. Nu putem uita că aici, nu cu atât de multe milenii în urmă, copiii erau plânşi cu lacrimi amare la naştere, în vreme ce exit-ul final era sărbătorit, iar triburi locale supărate pe zei trăgeau cu săgeţile spre cer. Nu poţi să-i vorbeşti serios de ‘optimism’ unui estic, îl prinde râsul. De categoriile sensului, motivaţie, aspiraţie, pozitivitate, ‘happy end’ şi celelalte hipertrofieri ale Voinţei care au definit Occidentul. Nu despre un sens istoric al lucrurilor.
        Şi pentru a nu pierde timpul: există o modalitate să supravieţuieşti fluctuaţiilor modei. Dacă poţi, spune ceva cu sens despre ce trăieşti, despre lume, adevăr şi celelalte. Pentru asta există ca modalitate literatura. Similar, arta. Asta contează, asta pare să conteze, oarecum.
        Ai vrea desigur să livrezi ceva mai optimist decât atât. Dar un fel de onestitate ultimă e de asemenea, după toate aparenţele, specifică locului.

Reclame