bătrâni

       Castro, tenebros şi narcisic-disperat: ‘Nu va mai exista nici capitalism, nici comunism, umanitatea va fi în jungla supravieţuirii speciei umane’… (Pe ultimele articole, era în pasa ecologică.)
        Ar trebui studiate rădăcinile culturale ale ramolismentului. Adică, bun, fiecare bătrân îşi închipuie că sfârşitul lumii vine odată cu al său, e consolator. Dar de ce nu ne-am imagina, atunci, mai degrabă paradisuri, începuturi? Era o epocă în care începeai ca tânăr pesimist, şi sfârşeai un bătrân înfloritor, scriind cărţi despre viitorul luminos al civilizaţiei. Ce s-a întâmplat cu vechiul optimism sclerotic, asta vreau să ştiu.

*

       Ideea lui Martin Amis, de prin 2010, speriat de perspectiva unei populaţii tot mai îmbătrânite. Era – ca să circumscriem exact – epoca statisticilor demografice, a graficelor malthusiene panicarde publicate prin presă. Se construia spectrul unui val de populaţie ‘de oameni demenţi şi foarte bătrâni, ca o invazie teribilă de imigranţi împuţind restaurantele şi cafenelele şi magazinele. (…) Îmi pot imagina un război civil între tineri şi bătrâni în 10 sau 15 ani.’. A cerut pentru bătrâni – cu un surâs – un fel de ‘cabine ale morţii’ care să existe la colţ de stradă, pentru ca fiecare să poată intra şi să ceară să fie eutanasiat. Acolo ai primi ‘un martini şi o medalie’ înainte de a trece la act.
        Idee minunată – însă pentru toată lumea. Aproape nimeni n-ar intra în ele, evident. Dar numai conştiinţa că sunt acolo, aceste cabine de telefon cu prefix postum, să ne gândim la savoarea exotică pe care ar da-o vieţii. Sensul pe care i l-ar conferi, fiorul, greutatea subită… Ieşi să te plimbi sau… o vizită pe la cabină, o trecere continuă prin faţa ei, în sus şi-n jos, fără să te poţi hotărî?…
        Totul pornise de la o discuţie cu Iris Murdoch, când ea era deja în faza terminală de Alzheimer şi i-a mărturisit: ‘Am intrat într-un loc întunecat’. Vizita l-a traumatizat total. Ar trebui ‘să existe o cale de ieşire pentru oamenii raţionali, care au hotărât că sunt în negativ. Ar trebui să fie la îndemână şi foarte uşoară’. Impresionat de altfel şi de ultimul an de viaţă al tatălui. ‘Credea tot timpul că o să se facă bine. Dar nu se făcea bine, şi cred că negarea morţii e un mare blestem.’
        Ei bine, peste tot se desfiinţează cabinele telefonice, obiecte tehnice intrate în obsolescenţă, iar englezii le păstrează numai pentru ca în faţa lor să se poată fotografia turişti…

*

       Cei doi ‘candidaţi la preşedinţia SUA’, 2016.
        70 de ani. Mai ai 10 ani şi părăseşti lumea asta. Sfârşit, luminile închise. Iar ceea ce-ţi doreşti mai mult, în timpul rămas, e să călăreşti vârful iluziei.

*

       Poliţia din Roma răspunde unui apel la 112 – dinspre apartamentul ocupat de doi bătrâni singuri se auzeau ţipete. Poliţiştii i-au găsit împreună. Alarmă falsă, bătrânii nu ţipau, ci plângeau. 94 şi 89 de ani.
        Poliţiştii le-au pregătit cina cu ce-au găsit în bucătărie. Un bol de paste.
        Nu plângeau de singurătate sau disperare, ci pentru că văzuseră ceva la televizor, au încercat să le spună, jenaţi, poliţiştilor.
        Căsătoriţi de 70 de ani. Trecuseră câteva luni de când nu îi vizita nimeni.

*

       ‘E interzis să fii bătrân’ – remarca rabinului Nachman din Bratslav mă stupefiază de fiecare dabatrantă. Prin precizia, prin forţa simplităţii ei, prin adevăr în fine. Pentru cineva mort la 38, vreau să spun.

*

       Bătrânii: totul e pentru ei un miracol. E un miracol că soarele răsare dimineaţa şi apune seara, e un miracol că ne naştem, un miracol că trăim… Nu bătrâneţea e înspăimântătoare, ci varietatea senilităţii care ne aşteaptă atunci. Ce minunare tâmpă o să ne cuprindă? Ce imbecilităţi siropoase despre existenţă, dumnezeu şi sens vei debita? Ce forme o să ia atunci ‘împăcarea cu viaţa’ la cineva care e la două degete de a o pierde – dar care, dacă i s-ar propune s-o ia de la capăt, a doua şansă, să aibă din nou tinereţea în schimbul morţii a zece tineri (ce spun? a o sută, a o mie de tineri)  – cu codicilul, de primă importanţă, că lucrul nu s-ar afla niciodată – ar face-o fără ezitare şi într-o singură clipă?

*

        Din cauza junismului obligatoriu în societate şi triumfător, bătrânii văzuţi pe un ecran încep să ţi se pară dezgustători. La fel, aproape, şi cei pe care-i vezi în viaţă. Te fixezi în cearcăne şi-n riduri ca în scobiturile de stâncă, incapabil să mai vezi conturul unui chip. Cruzimea prim-planurilor…
        Oamenii mi se par stupefiant de bătrâni – şi nu sunt decât bătrânii dintotdeauna. Mă năpădeşte un amestec de greaţă, milă şi spaimă. Acele fălci lăsate, acele plăci faciale, pielea galbenă, pătată, găurită, acei solzi, acele rulouri de piele subţiată… Destul de repede – materie de secunde – îmi pun problema indecenţei. Cum e posibil? E oare imaginabil să creadă că ne mai pot spune ceva nou, fie şi un cuvânt, o umbră de cuvânt, luciditatea să-i fi părăsit într-atât? Nu ne vor fi spus deja totul, nu ne-au spus-o deja de când aveau 35, 40, 50?…
        Ruşinea vine după aceea. Treptat şi în valuri.
        Cu toate astea, mi-e imposibil să alung senzaţia de pertinenţă, de adevăr. Ajungem înspăimântător de bătrâni. Arătăm înspăimântător. Senzaţia acută de dezastru obiectiv, pentru care imaginarul societal nu mai are nicio vină, persistă. Şi în fine – triumfă.

Reclame