benatar-dawkins

       Iluzia optimismului
       David Benatar

       Richard Dawkins pare să-şi găsească o plăcere deosebită în a risipi ceea ce el numeşte ‘Iluzia Dumnezeu’, iluzia că un Dumnezeu există. Această idee frustă şi chiar multe dintre detaliile ei nu sunt noi. Ateismul a avut numeroşi adepţi mai înainte de asta. Ceea ce aduce nou profesorul Dawkins acestor chestiuni e accesibilitatea şi stilul său flamboaiant, şi în plus marca Dawkins.
       Demascând teismul în mai multe dintre cărţile sale, profesorul Dawkins îşi dă în vileag propria iluzie – şi anume, un caz grav de optimism. Optimismul este credinţa iluzorie că lucrurile sunt (sau au fost, sau vor fi) mai bune decât sunt cu adevărat (sau au fost, sau vor fi). Optimismul poate lua numeroase forme, dar cea relevantă aici este optimismul în privinţa umanităţii şi a condiţiei umane. Este o iluzie mult mai răspândită decât teismul. Orbeşte mai mulţi oameni – teişti şi atei deopotrivă. Profesorul Dawkins nu este o excepţie.
       De exemplu, constatând cât de uimitor de mică a fost şansa ca oricare dintre noi să fi venit în fiinţă, el se minunează cât de norocos este fiecare dintre noi pentru că s-a născut. El sugerează că a risipi fie şi o secundă din vieţile noastre este ‘o insensibilă insultă la adresa trilioanelor de nenăscuţi cărora viaţa nici măcar nu le-a fost oferită’. În altă parte, el spune că suntem norocoşi că vom muri deoarece cei mai mulţi ‘oameni nu vor muri niciodată fiindcă nu se vor naşte niciodată’. Aceste ‘fantome nenăscute’ ‘întrec în număr firele de nisip ale Arabiei’.
       Deşi majoritatea oamenilor îi împărtăşesc viziunea că li s-a oferit un mare bine prin faptul că au fost aduşi în existenţă, este o idee cu totul confuză. A fi fost adus în fiinţă poate fi un noroc dacă alternativa ar fi fost mai rea. Totuşi, alternativa nu este rea deloc – ba e cu adevărat mai bună decât cea de a exista. Deşi n-ai fi putut să experimentezi bucuriile existenţei dacă n-ai fi fost adus în fiinţă, totuşi nici n-ai fi fost deposedat de aceste bucurii – din bunul motiv, pur şi simplu, că n-ai fi existat. Cu alte cuvinte, n-ar fi existat cineva care să fie deposedat de ceva. În schimb, prin faptul că venim în fiinţă suferim numeroasele vătămări a căror precondiţie e existenţa.
       Optimiştii au tendinţa de a uita cantitatea de durere şi suferinţă existentă în lume. Profesorul Dawkins, de exemplu, spune că ‘trăim pe o planetă aproape perfectă pentru tipul nostru de viaţă’, notând că aceasta nu e nici prea caldă nici prea rece, şi conţine şi apă şi hrană. Are dreptate, deigur, că planeta noastră deţine minimul condiţiilor necesare pentru a susţine viaţa (cel puţin pentru moment). Totuşi, e departe de a fi ‘aproape perfectă’. Majorităţii oamenilor, în majoritatea timpului, le este prea cald sau prea frig – nu prea cald sau prea frig pentru a trăi, ci mai degrabă prea cald sau prea frig pentru confort. Dezastrele naturale şi bolile infecţioase ucid milioane. Planeta nu este totuşi de vină pentru toate nenorocirile noastre. Propriile noastre trupuri ne lasă în pană, producând o vastă cantitate de suferinţă. Există milioane de victme ale răului uman.  Chiar şi locuitorii cei mai norocoşi ai planetei noastre suferă disconfort, durere, anxietate, dezamăgire, frică, amărăciune, moarte şi multe altele. Toate aceste vătămări ar fi putut fi evitate dacă oamenii suferind de ele n-ar fi fost niciodată aduşi în fiinţă. Credinţa că oamenii trag foloase de pe urma aducerii lor în fiinţă este, apoi, o iluzie extrem de dăunătoare, pentru că nu izbuteşte decât să încurajeze crearea pe mai departe de generaţii de oameni în suferinţă.
       Cei profund iluzionaţi vor nega că viaţa este, măcar pe departe, atât de rea pe cât am sugerat. Asemenea proteste nu sunt demne de încredere. Există trăsături bine stabilite ale psihologiei umane care-i fac pe cei mai mulţi oameni să subestimeze cât de rea este calitatea propriilor lor vieţi. Cea dintâi dintre aceste caracteristici psihologice este pollyanna-ismul, o înclinaţie a majorităţii oamenilor către optimism. Cercetările au arătat, de exemplu, că oamenii îşi amintesc selectiv binele mai mult decât răul, supraestimând cât de bine vor funcţiona lucrurile, şi tind să plaseze calitatea vieţilor lor deasupra mediei.
       Este curios că profesorul Dawkins pare atât de puţin conştient de aceste partizanate, dată fiind evidenta lor explicaţie evoluţionistă. Cei cu doza potrivită de iluzie sunt mai degrabă înclinaţi să producă urmaşi, în timp ce acei ce văd condiţia umană drept ceea ce este e mai puţin probabil că sunt dispuşi să o reproducă. Iluzia optimistă, într-un anumit registru uman, este aşadar o adaptare. Iluziile care îi ajută pe oameni să facă faţă impasului uman sunt adesea teiste, dar nu întotdeauna. Profesorul Dawkins e foarte dispus să demaşte consolările teiste şi să-i respingă pe cei care-şi găsesc un confort în ele. Totuşi, el nu aruncă aceeaşi lumină critică asupra propriilor sale iluzii şi consolări.
       Acesta vorbeşte extaziat despre ‘sentimentul de copleşitoare veneraţie pe care ştiinţa ni-l poate oferi’, spunând că este ‘una dintre experienţele cele mai înălţătoare de care este capabil psihicul uman’. Totuşi, acest echivalent laic al veneraţiei religioase nu e un garant al unei vieţi cu sens. Nu e o dovadă că o viaţă lipsită de Dumnezeu este una plină de sens. Doar pentru că universul şi viaţa umană sunt lipsite de sensul pe care teiştii declară că Dumnezeul i-l conferă vieţii nu înseamnă că vidul trebuie să fie umplut de vreo opţiune alternativă seculară. Poate fi pur şi simplu cazul că vieţile noastre sunt fără rost. Spre a îndepărta această concluzie, profesorul Dawkins face sugestia, comună, că viaţa cuiva este ‘pe cât de semnificativă, de împlinită şi de minunată’ pe cât aleg să o facă oamenii care o trăiesc. Este un tip de iluzie să crezi că viaţa cuiva are sens deoarece se potriveşte cu planurile lui Dumnezeu când, în fapt, nu există Dumnezeu. Este un alt tip de iluzie a crede că viaţa cuiva are sens deoarece se potriveşte cu planul lui, când, în fapt, se înşeală crezând că planul lui poate să producă (corect) un sens.
       Acestea sunt teme complexe şi ele evident nu pot fi explorate în deplinătatea lor aici. E curios, totuşi, că profesorul Dawkins îşi predică evanghelia optimismului laic fără a simţi nevoia de a se ocupa serios cu pesimismul filozofic – risipitorul suprem de iluzii.

(David Benatar, ‘The optimism delusion’, Think, issue 16, Oxford, 2006.)