bibliotecă

        Vorbind într-o zi cu un tip de la o bibliotecă, mi-a confirmat cât de repede se schimbă lucrurile.
        Reuşea să păcălească pe toată lumea: raporta cifre mirobolante de cititori, obţinând astfel fonduri pentru cărţi etc., fiindcă era incapabil să spună un adevăr pe care superiorii nu voiau să-l audă: cititorii lui erau pseudo-cititori. Era vorba doar de studenţi sau elevi, aşadar de cei care nu citesc, ci folosesc cartea ca instrument. Cititorul adevărat, mi-a spus, cititorul de plăcere nu mai există. Putea să-mi dateze exact momentul dispariţiei. Înainte existau două tipuri: cel clasic, care făcea lecturi sistematice – acesta s-a volatilizat de mult – şi cititorul de plăcere, din publicul larg, alegând naiv şi aleatoriu titluri de beletristică. Acesta din urmă a dispărut de câţiva ani. A adăugat acest lucru remarcabil, oftând, aproape în şoaptă: dacă ar fi ‘pe bune’, deşi aflată într-un oraş mare, biblioteca lui nu putea prezenta astăzi, cu adevărat, niciun singur cititor real.
        E dificil să-ţi dai seama de evoluţia evenimentelor cât timp le eşti contemporan. Dorinţa înnăscută de confirmare şi iluzie e infinită; eşti tot timpul înclinat să-ţi spui că lucrurile nu stau chiar atât de rău, că fără îndoială vreun parametru invizibil a fost neglijat, totul trebuind să revină curând la starea ştiută. Nu prea e normal să simţi răsturnări radicale într-o viaţă de om, cu atât mai puţin în unul-două decenii. Când se întâmplă, când înţelegi că le eşti cu adevărat martor, te simţi în mod ciudat debarcat din timp, examinându-l de pe margine, ins simultan înăuntru şi în afara lui. Centralitatea nu mai există: însoţeşti timpul ca o escortă derutată, împleticindu-se, ca un bodyguard în ebrietate şi sătul de a mai face de pază.
        Trebuie însă adăugat: sentimentul poate fi exaltant

Reclame