Bucureşti

        În copilărie, ne împrieteneam imediat cu copiii veniţi în vacanţă din Bucureşti. Articulau simpatic, cu accent, vorbeau mai tare (nu vorbeau tare, articulau mai clar) şi ni se părea că sunt mai bine îmbrăcaţi decât noi, lejer, în culori vii, că au frizuri moderne, mingi scumpe, jucării mai frumoase. Câteva lucruri erau totuşi greu de înţeles.
       – gramatica liber-aleasă: de la ei am auzit prima dată ‘ele are’, ‘ele este’, inenarabilul ‘oamenii face’ etc. Era greu să găseşti fie şi ultimul ţăran din vârf de munte, de la o stână, care să vorbească aşa. Ceva atât de uluitor, încât ţi se părea că nu ai auzit bine. Mi-am dat seama mai târziu că era ceva generalizat în Sud, în spaţiul Olteniei şi Dobrogei penetrat puternic de Orientul popoarelor türk.
       – muzica: ei numeau de pildă lăutăria ‘folclor autentic’, cu toată seriozitatea. Adică o copie a unei copii a unei replici a unui xerox. E drept că muzica ‘populară’ fiind în bloc oribilă, nu mai conta acel gâjâit gutural la care închideai ochii de silă.
       – rasismul. Noi nu vorbeam niciodată aşa despre ţigani – şi ‘ţigan’ nu era niciodată peiorativ. Desemna un tip nonconformist anarhic, un soi de haiduc sau pirat care trăieşte în şatră, pleacă şi vine când vrea, fură copii – pe cei obraznici – pe care nu e clar unde îi duce dar desigur într-un stabiliment de corecţie, sfidează autoritatea, cântă mereu şi are femei care dansează, frumoase şi inaccesibile, în fuste lungi şi roşii. În afara clişeului curent care provoca fascinaţie, am auzit nuanţe de diferenţă, dar nu de inferioritate. N-am auzit în viaţă până târziu, deşi am văzut enorm de multă lume din toate mediile, cuvântul ‘cioară’ şi glumele grotesc-jenante care i se asociază în Sud (de altfel, în medii mai degrabă lumpen, de sub-mahala). Când un tip, R.J., a făcut la noi filmul acela cu tânărul ţigan bătut şi ţinut sclav, mi-am dat seama că e o pastişă PC americană clasică, duplicat al calvarului negrilor din sudul Americii, o parodie involuntară cum ne iese nouă în Balcan când imităm ideologia dominantă a vremii, un subprodus, un produs derivat. (Într-o ţară în care aproape toţi ţăranii fuseseră semi-sclavi, şerbi, servi – ‘rumân’ asta însemna -, iobagi, fără drepturi, măcelăriţi în războaie, invazii şi molime, luaţi cu arcanul 5 ani la armată, făcând trei sferturi de muncă în clacă şi robotă, dând boierului ‘dreptul primei nopţi’ pentru fata care se mărită, murind de foame şi de frig aproape în fiecare iarnă şi trăind sute de ani în pământ, în nişte găuri acoperite cu rogojini, numite bordeie – se potrivea imitaţia americană de ‘shaming’, cu conace albe, plantaţii de bumbac şi dame cu umbrele de soare din dantelă, minunat de bine.)
       – antisemitismul. Acelaşi în Sud, la paritate cu noi, presupun. Nu ştiu dacă am auzit de 5-6 ori în viaţă o discuţie despre asta, dar se vorbea în asemenea termeni, încât am crezut multă vreme că ‘evreu’ e o meserie, un fel de croitor sau tâmplar, şi oamenii sunt nemulţumiţi de ea. Cum eram un băieţel mai degrabă tăcut, contemplativ etc., n-am întrebat niciodată ce înseamnă, dar până târziu în adolescenţă am crezut că e o profesie.
       – mitul ‘cacofoniilor’. Cred că ultima oară Arghezi a vorbit de asta, fiind mai grosier prin natură, e oricum cam ultimul tip care le-a luat în serios. Cum poporul are înjurătura uşoară, a crezut că o recunoaşte în dublete fonetice de silabe de la începutul sau sfârşitul cuvintelor, aşa cum unii întrevăd desene obscene într-o masă de arabescuri. Nu ştiu când a început. Dar spaima de ‘cacofonii’ a apărut mai ales în mediile triviale sau filistine, unde se credea că e de bon ton să le eviţi, aşa cum se presupunea că ‘domnii’ de la oraş ţin ceaşca de cafea cu un deget ridicat sau sorb din lingura de supă cu un fel de zgomot premeditat. Aceste mici credinţe şi mituri filistine, de care râdea Băieşu – piesele lui nu mi-au plăcut niciodată, batjocura e o varietate de umor ‘de Sud’ groaznică – au înglobat cacofonia. Există bineînţeles ‘cacofonii’ în toate limbile, doar că nu-i pasă nimănui de ele. Un idiom matur le-a depăşit de secole. Obsesia, aici, e psihologică. Pentru o limbă tânără, de nici 150 de ani, pentru inconştientul local înecat în coprolalie, ‘cacofoniile’ există, institutoarele predau despre ele cu seriozitate semidoctă şi se simte probabil încă, în anumite medii, o somaţie normativă misterioasă venind dinspre zonă.
       Am ştiut sau am avut mereu impresia, greu de alungat, că Sudul, Vestul şi Nordul sunt ‘altă ţară’. Ne asemănam, desigur. Dar, în creuzetul central-european, ne asemănam mai mult noi cu vecinii, cu cehii, austriecii sau polonii, iar ceilalţi mai mult cu bulgarii, sârbii şi turcii, de la veşminte la folclor, preferinţe culturale şi melos, decât ne asemănam noi între noi. (Ce legătură între un ţăran din Târgu Lăpuş şi un oltean? între un sudic şi un maramureşean? La Zoo, ar fi fost puşi în cuşti diferite…) Bietul Alecsandri a stilizat cât a putut variantele de Mioriţă, Brăiloiu s-a străduit degeaba să producă o unitate de stil în folclor, cu fotografiile lui cu ţărani în cojoc şi cu ochi albaştri – doar că aceleaşi cântece erau şi la cehi, aceleaşi veşminte şi la poloni, ucraineni, ruteni… Vedeam că multe zone nu aveau nicio legătură reală de etos, de cutumă de civilizaţie, ci doar biata limbă română, în afara căreia oamenii aceia s-ar fi uitat chiorâş unii la alţii. Dar aceeaşi limbă vorbesc francezii şi belgienii, şi nu s-au unit. Germanii din Nord şi cei din jumătate de Elveţie, şi n-au conchis că pentru asta trebuie să stea împreună. E fascinant că Unirea, proiect incontestabil elitar, s-a putut face. Teama de Răsărit, de destrămarea prin invazii? Retrospectiv, 1918 e absolut o capodoperă.
       Ce destin am mai avut şi noi.
       Revăzând de câţiva ani Bucureştiul: mi s-a strâns inima. Cât a decăzut acest oraş melancolic, în care veneam de două ori pe an, pe care l-am iubit. Uitat, pestriţ pe fond de negru catran în zile ploioase, parcă în părăsire, o ruină plină de turişti. Şi cât de rufos sunt îmbrăcaţi oamenii, ei care fuseseră cei mai emancipaţi dintre noi… Tristeţe pe linie.